Încercările de definire a termenului de sărbătoare n-au fost puţine la număr de-a lungul timpului, însă constatăm şi astăzi cât de dificilă este această operaţie logică prin care să putem determina conţinutul noţiunii despre care discutăm.
Pentru a da o definiţie clară a conceptului trebuie desigur să aruncăm o privire dincolo de ceea se vede la suprafaţă prin sărbătoare, adică acea zi în care se comemorează sau se sărbătoreşte un eveniment important, marcat de regulă în conformitate cu regulile cultului religios, dincolo chiar şi de organizarea diferitelor serbări sau demonstraţii.
Este astfel necesar să ne facem o idee clară şi exactă asupra fenomenului şi să răspundem la întrebări ce par banale la prima vedere: de unde vin sărbătorile, cine le-a lăsat şi pentru cine, cum sunt aşteptate, care sunt principiile şi convingerile oamenilor în legătură cu acestea, dar şi de unde vine ideea că manifestările spirituale contribuie cu adevărat la realizarea echilibrului comunitar.
Se constată în diverse studii că sărbătoarea este un element al culturii, motiv pentru care se integrează perfect în totalitatea experienţelor omeneşti acumulate şi transmise social. Afirmaţie perfect adevărată, întrucât sărbătoarea este o parte indestructibilă în ansamblul comportamentelor umane. Facem referire aici mai ales la tipurile de comportamente achiziţionate prin învăţare socială.
Privită din exterior, sărbătoarea poate părea doar un spectacol grandios în care tronează bucuria festivă. Sărbătoarea este cu mult mai mult decât atât. Este comuniunea omului cu transcendentul, cu lumea animală şi cea vegetală, cu natura cosmică, cu divinitatea, şi nu în ultimul rând cu sine însuşi.
Sărbătorile au apărut din dorinţa omului de a face ca lucrurile să reintre în normal, în momentul în care echilibrul omenirii a fost, dintr-un motiv sau altul, stricat. Astfel se explică faptul că în sistemul culturii populare româneşti nu există, şi de altfel nici se poate concepe existenţa unor acte fără rost sau lipsite de sens.
Încadrată în sistemul social, sărbătoarea este totodată o manifestare eminamente colectivă, menţinând astfel echilibrul şi buna funcţionare a comunităţilor umane şi a societăţii.
Ceea ce numim sărbătoare „e, desigur, un moment al curgerii zilelor sau al anilor şi totuşi e tot ce poate să fie mai opus cotidianului” (Drogeanu, 1985: 12). Înţelegem prin aceasta că omul din popor a acceptat trecerea neîncetată timpului, însă pentru a-şi înfrumuseţa şi vitaliza existenţa, a punctat această trecere cu sărbători, creând din viaţa sa o adevărată „punte de sărbători” (Drogeanu, 1985: 50).
Este cunoscut faptul că şi în istoria altor popoare ale lumii, sărbătorile au marcat şi marchează o trecere şi sunt de fapt un „prag” în scurgerea implacabilă a destinului. Literatura filosofică observă emblema timpului sărbătorii ca fiind reprezentată de cerc, de cercul perfect, iar timpul real, istoric, cotidian, întrucât este ireversibil, va fi reprezentat de o dreaptă continuă.
Acesta este şi motivul pentru care putem afirma că ruperile continuităţii, acele „pragurile” de care discutam mai sus, sunt fără îndoială faptele esenţiale ale operei de creaţie culturală a omenirii. Ieşirea din cotidian este pusă sub patronajul sărbătorii, care este şi o sărbătorire, cu alte cuvinte, o comemorare, o celebrare chiar însăşi celui care o serbează.
Secolul XIX reprezintă apogeul interesului pentru puterea de caracterizare etnică şi diversitatea formei ce ţin de sărbătoare. După includerea sărbătorii în diverse categorii şi tipuri ale ritualului, s-a trecut la studierea sărbătorii în sine şi tot în această perioadă au ieşit la iveală adevărate teorii ale sărbătorii ca fenomen de sine-stătător, dar şi ca instituţie culturală primordială. Dincolo de existenţa lor ca ritual, sărbătorile sunt şi un complex existenţial aparte.
Constatăm astfel faptul conform căruia „târziu, sărbătorile au putut fi studiate ca sărbători şi nu ca vestigii ale unor ceremoniale mai înalte” (Drogeanu,1985:19). Fiind o categorie primară şi indestructibilă a umanităţii, putem spune că sărbătoarea poate să-şi piardă din înţelesurile ei, poate sărăci sau chiar degenera, însă niciodată să dispară, întrucât prin aceasta s-a găsit modul în care să fie învins sau să fie valorificat timpul.
Astfel se consideră că prin sărbătoare este schimbată direcţia timpului si totodată este negată degradarea. În totalitatea lor, sărbătorile reprezintă un mecanism activ, creator de cultură şi păstrător de ordine, al vieţii sociale, şi sunt,din această perspectivă, adevărate acte de comunicare.
Astfel ideea de sărbătoare reprezintă în acelaşi timp un mecanism de reorganizare totală a existenţei. Dacă este să ne referim şi la etimologia cuvântului pus în discuţie, vom spune că „a serba”(servare), este un „cuvânt vechi, din fondul latin” şi „ desemnează respectul cu care slujim un model, dar şi îndatorirea de a-l transmite, de a face din el un reper viu, cel al istoriei trăite sau mitice” ( Ştiucă, Sărbătoarea..,vol.I, 2004: 3).
Pe de altă parte faptul că sărbătorim este echivalent cu ideea că nu dăm uitării şi nici nu omitem anumite aspecte ale vieţii – poate cele mai importante din întreaga existenţă umană. Nimic din tot ceea ce se petrece pe parcursul desfăşurării unei sărbători, nu este la întâmplare.
Actele umane – ne referim aici la cele care nu ţin de procesele fiziologice ce se desfăşoară fără participarea conştiinţei – au calitatea de a reproduce un act primordial şi aceea de a repeta un model mitic, în cele din urmă. 1. 2. Structura unei sărbători „Şapte sunt ingredientele sărbătorii: miezul de sfinţenie, timpul bun, locul curat, sufletul primenit, gestul şi lucrul potrivit”. (Nicolau,1998:13)
Cum vom putea înţelege vreodată, noi cei ce facem parte din această epocă a globalizării şi europenizării, ce se află în spatele comportamentului „omului „sărbătoresc”, dacă nu vom încerca măcar pentru o clipă, să descoperim care sunt principalele etape prin care se trece atunci când vorbim despre sărbătoare în adevăratul sens al cuvântului? Este impresionant felul în care sărbătorile au acţionat asupra comunităţilor umane dar şi modul în care ele şi-au căpătat adevărata valoare ştiinţifică şi filosofică în mentalitatea atâtor civilizaţii umane. Implicaţia magico-simbolică a sărbătorii nu este de înlăturat în acest sens.
Rudof Otto este cel care a introdus termenul de „numinos” (termen folosit pentru componentele iraţionale ale categoriei religioase “sfânt”, din care a fost eliminate conţinutul moral. D.E.X., 1998), ca reprezentând atât componenta religioasă cât şi componenta magică din cadrul unei sărbători oarecare.
Aceasta este, de altfel, şi singura posibilitate de a depăşi frontierele condiţiei umane. Nu vom întâlni nicăieri şi niciodată o sărbătoare care să omită din cadrul ei, ritul, actul care se repetă. În momentul în care numinosul considerat sacru, ritul este cel care acţionează cu desăvârşire în toate cele trei direcţii: fie îl îndepărtează complet, fie îl utilizează în folosul omului, prin anumite tehnici de ordin magic, fie îl situează pe un rang superior normelor sau raţiunii umane, fiind acel “ceva” care premerge existenţei, dar o şi condiţionează în acelaşi timp.
Riturile pot fi moderne sau arhaice, pot fi pozitive sau negative, dar atunci când sunt introduse în viaţa de zi cu zi sau chiar şi cea comemorativă, ele sunt mai totdeauna acea linie de raportare a existenţei umane la ceea ce o depăşeşte. Există mai multe tipuri de rituri (de purificare, care fac referire la un început, care răstoarnă temporar ordinea normală, care refac relaţiile dintre vii şi morţi, etc) ce pot compune măcar o mică parte din ceea ce astăzi numim “sărbătoare”.
Totodată trebuie menţionat faptul că sărbătoarea nu are nicidecum rolul de a răsturna pentru totdeauna ordinea firească a lumii, ci acela de a o întări. “Ca să menţii ordinea ai nevoie de putere şi, din când în când, te duci până în haos ca să ţi-o iei” (Nicolau,1998:15).
Democrit spunea: “ o viaţă fără sărbători este un drum lung fără popasuri”. Aşadar, sărbătoarea nu vine nici să instaleze un dezechilibru şi nici să producă panică, ci mai degrabă ea vine în ajutorul existenţei umane, este acel popas de care ai nevoie atunci când pleci într-o călătorie atât de lungă care se numeşte “viaţă”.
Pentru a şti când este nevoie de această “reîncărcare a bateriilor”, omul a avut nevoie de calendar ( vezi 2.2). Orice tip de sărbătoare se desfăşoară într-un interval de timp stabilit de calendar, însă are nevoie şi de un spaţiu în care să aibă loc, şi desigur de o pregătire în prealabil a acestui spaţiu.
În ceea ce priveşte împletirea dintre timp şi spaţiu în cadrul sărbătorilor, Paul P. Drogeanu afirmă că “dacă spaţiul festiv e locul privilegiat ca podoabă a lumii (agalmaticul), vremea sărbătorii este în primul rând un timp al privilegiului, al ocaziei prielnice întâlnirii zeilor cu oamenii şi unirii timpurilor individuale într-un mare timp al succesului” (Drogeanu,1985:67).
Locul unde se va “desfăşura” trebuie să fie “curăţat”, şi împodobit. Trăim vremuri în care moda este una foarte schimbătoare, iar podoabele şi “straiele de sărbătoare” diferă chiar de la un an la altul. Obiectele de ornament despre care vorbim nu mai au aceleaşi semnificaţii ca altădată. Pe lângă lucrurile materiale care se pregătesc în întâmpinarea sărbătorilor, nu trebuie omisă nici partea spirituală, şi anume sufletul. Grija pentru curăţirea acestuia trebuie să fie una la fel de mare ca şi aceea pentru lucrurile materiale.
Astfel sufletul trebuie să fie unul curat şi pur pentru ca el să se poată întări şi regenera. “Omul sărbătoresc” are întotdeauna în vedere şi acest aspect şi păşeşte în timpul festiv al sărbătorii cu sufletul curat tocmai pentru ca atunci când ciclul de regenerare se va fi încheiat, “operaţiunea” de fortificare a sufletului să fie un succes.
Se observă, în cele din urmă, că nimic din tot ce se întâmplă în acest interval al sărbătorii, nu este fără rost şi lipsit de sens. Lucrurile nu se fac la întâmplare, mai ales în timpul unei sărbători. Există anumite coduri care fac ca între “a transmite” şi “a face să existe” să fie pus un semn de egalitate. Se impun aici, ca o scurtă concluzie, următoarele observaţii: orice tip de sărbătoare este alcătuită atât din elemente spirituale – cele care ţin de latura afectiv-emoţională a sărbătorii – cât şi elemente materiale – care se referă de cele mai multe ori la partea pragmatică a acesteia.
Funcţiile unei sărbători
Se poate constata că unul dintre cele mai importante roluri ale sărbătorii este acela de a “învinge” timpul şi de a-l valorifica. Ideea de sărbătoare rezolvă în parte marile probleme cu care se confruntă existenţa umană. Intră în discuţie desigur conflictul individului cu societatea, raportul pe care îl are cu lumea înconjurătoare, cu natura, cu Cosmosul, contradicţiile acestuia în legătură cu eul propriu dar şi cu ideea limitelor.
Se pare că, prin bucuria pe care o introduce, sărbătoarea tinde să dea o rezolvare de ordin filosofic tuturor acestor nelinişti şi tulburări. O altă idée ce merită a fi menţionată aici este că una din funcţiile majore ale ceea ce nimim sărbătoare este aceea de a da un sens existenţei umane şi de a reda valoare vieţii la standardele ei primordiale.
Discutam mai devreme despre conflictele pe care individul le are atât cu societatea cât şi cu cel de lângă el. Este evident faptul că aceste conflicte trebuie aplanate şi totodată rezolvate pentru totdeauna până în momentul în care se păşeşte în “timpul bun” al sărbătorilor (Nicolau, 1998: 15).
Este refuzat orice tip de dezacord pe care insul îl poate avea în raport cu sine, dar mai ales cu întreaga comunitate. Aceasta este singura metodă de trecere a individului către o treaptă mai complexă a umanităţii. Sărbătoarea vine în completarea activităţilor pe care omul le desfăşoară pentru sufletul său şi este de fapt cel mai bun prilej de reuniune cu întreaga comunitate. În lucrarea sa, Ghidul sărbătorilor româneşti (1998), Irina Nicolau ne prezintă în capitolul Sărbătoarea – la ce este bună, cele trei mari funcţii ale oricărei sărbători: “întreţine relaţia cu sacrul, reface grupul comunitar, pune societatea în acord cu Cosmosul” (Nicolau, 1998: 25).
Astfel este subliniat faptul că omul poate “trage anumite foloase” de pe urma unei sărbători, dacă ştie cum să facă acest lucru, că tot acum este momentul în care să se apropie şi să-şi întărească legătura cu sacrul şi până la urmă cu întreaga comunitate. Momentele importante din viaţa omului, cum ar fi naşterea, nunta, sau moartea, pot fi prilej de comuniune nu numai strict între membrii familiei, ci şi al întregii colectivităţi, în general.
Prin urmare, componenta spirituală a unei sărbători este detaşat mai importantă decât cea materială şi decât tot ceea ce se vede pe dinafară.
autor: Dumitru Cristina Elena
