1. Cum puteţi deslipi eticheta „Literatură mică, orgolii mari”, spusă,
între alţii şi de Macedonski, de pe literatura română de ieri, de azi,
dintotdeauna?
2. Avem un bun cititor de literatură universală şi un prost cititor de
literatură română, după opiniile multor specialişti în statistici de acest
gen. Cine e de vină? Autorul? Editorul? Politicile educaţionale?
Cititorul?
3. De la naţional la universal nu e decît un singur pas, sugera un critic
important. Cît de ferm a făcut acest pas literatura română? Cît de
important e acest pas pentru cultura europeană?
4. Unde începe şi unde sfîrşeşte provincia în (din) interiorul literaturii
(culturii) române?
5. Cum ar trebui să scrie (şi să fie?) autorul român ca să intre într-o
Europă care pare saturată de cultură?
(Ad.Al.Gh )
„Numele adevărat al provincialismului
literaturii române este, de fapt, autismul”
Igor Mocanu
(Chişinău)
1. Ne mai facînd astfel de anchete, cu titlul „Literatura română: provincie
şi provincialism”, şi, în genere, ocolind discuţiile despre margine,
marginalitate etc., etc. Lăsînd gluma la o parte, o temă se impune prin
discutarea ei obsesivă şi ajunge în unele cazuri, ca in cel de faţă, să se
transforme în complex naţional. Oricît de mult am dezaproba un astfel de
complex, el va ajunge întotdeauna să se transforme într-un exerciţiu de
legitimare teoretică & conceptuală. O astfel de temă trebuie tratată
polemic, nu contradictoriu, nu aderent de dragul simulării obiectivităţii
critice, nu placid, ci polemic. Poţi să vorbeşti despre, să zicem,
„complexele literaturii române”, cum a făcut-o Mircea Martin într-o carte
din 1981 despre şi pornind de la G. Călinescu, sau despre „complexul
periferiei” al avangardei româneşti, cum a făcut-o Paul Cernat în două
cărţi mai recente, însă înainte de a fi nişte exegeze critice, foarte
valoroase de altfel, cărţile acestea încep prin a fi nişte lungi demersuri de
legitimare a temei şi, inevitabil, de importare a ei în contemporaneitate.
Dovadă că aceeaşi teoreticieni, mai mult al doilea decît primul, trec
literatura contemporană prin acelaşi filtru conceptual ca şi tema de mai
înainte.
Dacă Macedonski, între alţii, a lipit acea etichetă pe literatura română de
ieri, de azi, dintotdeauna, e problema lui. În calitate de potenţial exeget al
lui Macedonski, voi constata această etichetă în discursul lui, o voi
descrie, voi căuta să vă de ce a lipit-o şi care sunt consecinţele acestui
abţibild în opera lui de după dar şi dinaintea încleierii. Dar voi mai căuta
ceva. Două lucruri. Primul, dacă există şi alte etichete lipite de el pe
literatura română, al doilea, dacă există şi alţi scriitori (din România şi de
aiurea, apropiată sau îndepărtată) care să fi făcut uz de aceeaşi etichetă în
contextul literaturilor lor. Şi ele există. E suficient să citim observaţiile
lui Adrian Marino despre Macedonski încît să ne convingem.
2. De vină e cel care face astfel de statistici pentru a da vina pe cititor cu
scopul de a scuza obtuzitatea unei culturi întregi. Eu nu cred că avem un
bun cititor de literatură universală şi un prost cititor de literatură română.
Cred că, într-adevăr, se citeşte mai multă literatură universală, decît
literatură română, dar asta înseamnă că avem, pe lîngă nişte scriitori
20
foarte buni, şi nişte traducători excelenţi, de reuşesc să devanseze
producţia autohtonă de carte. Cititorul nu poate fi decît avantajat din
acest punct de vedere. Cum arată, de-o pildă, literatura universală a
cititorului german? Sau francez? Foarte săracă. Mi-e milă de el, că-n loc
să-l citească pe Dan Lungu sau pe Constantin Cheianu, stă şi-şi pierde
timpul cu Beigbeder.
3. Cine a sugerat chestia asta? De la naţional la universal nu e nici un
pas, de la naţional la universal, astăzi, e o distanţă de transfer bancar sau
de răsucire de robinet la conducta cu petrol. Atît. Acest pas nu trebuie să
fie important pentru cultura europeană, el trebuie să fie important pentru
tine, adică pentru cultura naţională. Dacă e important pentru tine, atunci e
important şi pentru cea europeană. Numai că s-ar putea ca tu să nu fii
important pentru Europa. Şi-aici ne-ntoarcem din nou la transferul bancar
şi la robinet.
4. În literaturocentrism. Numele adevărat al provincialismului literaturii
române este, de fapt, autismul. Nu de puţine ori se întîmplă să citeşti în
presa culturală actuală anchete privind starea culturii româneşti, în care
se vorbeşte exclusiv despre literatura română, ca şi cum înafară de
literatură, cultura asta n-ar mai produce nimic. Daţi-mi, vă rog, numele a
doi pictori, un sculptor, trei muzicieni şi patru fotografi contemporani cu
Macedonski. Problema nu e că nu puteţi să o faceţi, aici dăm vina pe
critică, ci că nici măcar Macedonski nu ar fi putut-o face la vremea lui. Şi
nu pentru că aceşti doi pictori, un sculptor, trei muzicieni şi patru
fotografi contemporani cu Macedonski nu ar fi existat (altminteri de unde
am avea astăzi portrete picturale sau fotografice cu ei înşişi?), ci pentru
că nu au trezit interesul, nici al lui Macedonski, dar nici al celorlalţi
scriitori. Cred că observaţia e valabilă pentru orice epocă literară de la
noi. Excepţie făcînd, poate, avangarda, numai că la vremea cînd
avangarda făcea această excepţie, cultura română era în continuare
obsedată de propriu-şi provincialism şi a început să-şi numere evreii, ne
mai băgînd de seamă că-i are pe Chirico, Paul Klee & Kandinski expuşi
în buricul Bucureştiului, iar pe Benjamin Fondane – în Argentina, unde
monta un film.
5. Autorul român n-ar trebui să fie ca să. Scriitorul român ar trebui să
privească mai des în jurul său, să arunce o privire şi în interior şi să se
apuce de scris, cu pauze lungi în care citeşte alţi scriitori, merge la film,
la spectacole de teatru sau de dans, la o expoziţie.
