Cotroceni, 2 01 2011
Anul 1816 a fost unul foarte friguros, încât pe la începutul lui noiembrie, Bucureştiul se acoperise de troiene. Pe vremea aia trăia în Cotroceni un mărunt cofetar, vestit pentru dracolinele lui, care erau de fapt coji de lămâie trase în zahăr şi vândute în pungi colorate, la vrac, ca să parfumeze gurile mâncătoare de usturoi.
La tejghea stătea Polixenia, un corset atât de strâns, că devenise, din prima zi, punctul principal de atracţie al micii cofetării.
Printre rafturi, Onică Stângu îi arunca priviri îndrăzneţe, ciugulind din când în când crusta poleită a prunelor ori susanul de pe covrigi.
În ziua Sfinţilor Mihail şi Gavril, peste Bucureşti s-a abătut o eclipsă de Soare. Faţa oraşului s-a schimbat, învăluită, mai întâi în trâmbe fumurii, apoi în negura nopţii. Şi odată cu întunericul, s-a lăsat un moment de tăcere, ca după prăbuşirea unui turn. O clipă scurtă. Apoi, câinii Cotrocenilor, care erau pe vremea aia sprinţari şi plini de fală, şi-au înălţat glasurile până la cer, ascuţite, indignate sau de-a dreptul războinice, iar un murmur in cescendo şi-a făcut loc şi din plămânii omeneşti.
Polixenia continua să se sprijine de tejghea, cuprinsă mai mult de curiozitate, decât de teamă, când o mână hotărâtă i s-a înfipt în talie şi-o inimă străină a-nceput să bată lângă inima ei. Din lăzile de răchită se ridica mirosul de vanilie, iar pe uşa care începea să se deschidă intra perfid gerul lunii noiembrie. Polixenia a simţit pentru prima oară căldura unui piept de bărbat, în timp ce prin crăpătura uşii se strecura lumina verde a noului Soare.
Când prăvălia s-a luminat de-a binelea, cofetarul, care alergase cu sufletul la gură, de frică să nu-i fure cineva marfa, a rămas împietrit în mijlocul încăperii. Pe rafturile înalte, se proiecta măreţ bustul unei femei care nu mai avea nicio legătură cu Polixenia. O şuviţă de păr castaniu aluneca fără grabă între ţâţele albe, ca doi puişori abia treziţi.
Până seara, toată mahalaua a ştiut că Polixenia şi-a pierdut corsetul în timpul eclipsei. Şi cum fapta făcea vâlvă, până seara a fost la curent şi Bucureştiul. Unii, din cartiere mai flecare, cum era pe-atunci zona de la Sf Gheorghe până la Colţea, au început să vorbească despre mâna alunecoasă a unui vârcolac mâncător de stele. Dar mai mult aşa în glumă. Iar alţii, în special pe la Hanul lui Şerban Vodă, aduceau argumente ştiinţifice, jurând că în timpul eclipselor multă lume rămăsese fără haine. Pe la Crăciun, cofetăria a primit firmă nouă. Pe scândura de brad, Marcu Zugravu a scris cu litere roşii: „La corsetul rupt”, iar în decurs de câţiva ani, prăvălia s-a transformat în birtul „Fără ţoale”.
Dar amintirea eclipsei din 8 noiembrie 1816 s-a păstrat cel mai bine în memoria Polixeniei. Ea n-a putut să uite niciodată autoritatea acelor mâini, crescute sub geana Soarelui. De-a lungul timpului, rochia sfâşiată de la guler până la buric a fost păstrată cu grijă de copiii Polixeniei, care au venerat-o ca pe cea mai de preţ moştenire. Ei au povestit mai departe urmaşilor despre cea mai lungă eclipsă de Soare, în timpul căreia săriseră nasturii hainelor, se prăbuşiseră gardurile, căzuseră acoperişurile caselor şi se sfâşiase rochia bunicii lor. De câte ori avea loc câte o eclipsă, printre urmaşii Polixeniei trecea o înfiorare electrică. Toţi erau încredinţaţi că nicio altă eclipsă nu se putea compara cu cea din 1816. Rochia, cu piepţii rupţi a trecut din generaţie în generaţie, mâncată de molii, încolţită de mucegaiuri subtile, pătată de trecerea anilor, până când a ajuns doar un petec, într-o pungă de plastic, pe care Emilia Titu a scris cu litere îngrijite: „Scăpată din Eclipsă, la anul 1816”. Iar relicva a fost încredinţată altor mâini care au dus-o la Muzeu Şuţu, unde mai zace şi astăzi pe fundul unei lăzi vechi, fără ca numele Polixeniei să se fie păstrat.
Totuşi, pe 4 ianuarie, 2011, când Bucureştiul a fost din nou martorul unei eclipse de Soare, un domn firav, ieşit în zăpada nouă, a oftat, oprit lângă porţile ninse ale unei case, aducându-şi aminte numele uitat.
Prin lumina cenuşie o studentă se grăbea spre şcoală, dar bătrânul domn, fără să ţină cont de graba ei, i-a aşezat bastonul în drum şi i-a spus:
− A mai fost tot aşa o eclipsă ca asta, acum două sute de ani, când Cotroceniul, pe atunci un sat prăpădit, a fost măturat de vântul aspru al unor aripi: hainele oamenilor s-au rupt înfierbântate, părul femeilor s-a despletit revoltat, câinilor li s-au înnodat limbile, iar biserica mică, din curtea Mânăstirii Cotroceni a crăpat în două locuri!
Şi pentru că studenta, înfricoşată nu atât de cuvintele necunoscutului, cât de întunericul care începuse să se lase peste oraş, a dat să treacă peste bastonul care o oprise în drum, bărbatul a ridicat vocea, încât s-a auzit până la statuia Leului:
− Astea nu sunt poveşti, domnişoară! Sunt memoriile Polixeniei, scrise de Margareta, adnotate de Tudorică, tipărite de nenea Voicu, traduse în limba franceză de Lulu Păcescu, readaptate în româneşte de Bibi Herlea, copiate în secret de maiorul Liviu Plătică şi în cele din urmă uitate bine de generaţiile mai tinere, care se grăbesc spre şcoală în vreme de eclipsă! Cine crezi dumneata că e nebun să vină la scoală pe întunericul ăsta?
Şi cum deja peste Bucureşti se lăsase negura, studenta şi-a deschis mobilul şi în liniştea rafinată a bulevardului Iuliu Maniu, s-a auzit un glas tânăr şi senzual:
− N-o să-ţi vină să crezi! M-a prins eclipsa cu un moş nebun în gât, la două sute de metri de facultate! Îmi bag picioarele în el de Bucureşti, plin de idioţi!
AUTOR-DOINA RUSTI
