Exista in Bucuresti un loc pitoresc care nu doarme niciodata. Intr-o perpetua forfota, piata de flori angro George Cosbuc este locul unde – zi si noapte – poti cumpara aproape orice floare, la preturi mai avantajoase decit oriunde altundeva, mai ales daca ai norocul sa fii „bun de saftea”, cum zic floraresele ca as fi.
Cind am descoperit piata de flori, in urma cu citiva ani, mi s-a parut fascinanta plimbarea pe stradelele incert pavate, printre flori si coroane de brad (se apropia Craciunul si activitea era febrila). Revad cu ochii mintii imagini de femei care se amageau ca se incalzesc linga niste sobite precare, cu o cana de ceai aburind in palme, printre mormane de crengi de brad si decoratii de toate felurile. Imi amintesc de asemenea cit de trista am fost privind catre cladirea fantomatica de peste drum, intrebindu-ma cit va mai dura pina se va prabusi.
Cladirea de peste drum nu s-a prabusit. Pentru aceasta splendida mostra de arhitectura industriala semnata Giulio Magni erau deja croite planuri de viitor promitatoare, menite sa o transforme intr-unul dintre rarele exemple autohtone de reinsertie reusita a unei cladiri de patrimoniu intr-un circuit profesional, social si cultural viu, care ii va asigura continuitatea in aceasta epoca dominata de lacomia proprietarilor care si-au uitat trecutul si de cecitatea comoda, complice si culpabila a autoritatilor raspunzatoare de prezervarea istoriei noastre in intruchiparile ei din caramida si piatra.
Rebotezata The Ark la redeschiderea ei in 2007, Bursa Marfurilor din Calea Rahovei 196 A, zona Uranus-Rahova, monument clasat la pozitia 1811 B-II-m-B-19508 Vama antrepozite din LMI 2010, apartine astazi unui cluster de societati ale breslei creative, iar readucerea ei la viata a fost posibila gratie celor doi finantatori ai proiectului, DC Communications si Headvertising.
In 1894, in timpul primariatului lui Nicolae Filipescu, in cadrul unui vast program de modernizare a Bucurestiului, primăria a decis construirea unor „Intreposite comunale de comerţ” intr-o zona a orasului adecvata acestei functiuni. „Nu putea fi ocasiune mai bună venită ca Capitala să ne doteze cu Intreposite generale de comerţ de cât acum când ea e obligată a’şi reclădi intreposituls˘eu de vinuri. Căci˘ , instalându-se în aceiaşi˘ incintă intrepositele pentru or-ce categorii˘ de mărfuri, nu numai˘ ca cheltuiele de teren, construcţiune, exploatare şi administraţiune sunt mai˘ mici˘, dar şi comerţului˘ se oferă printr’acéstă concentrare netăgăduite avantage”.
Dupa lungi discutii, Consiliul comunal a luat decizia amplasarii noilor antrepozite pe maidanul Giagoga: ” În apropierea gărei˘ Délul Spirea… locul acesta este tot aşa de bine ales şi în ce conservă apropierea şi accesul intrepositelor. Cu intrarea în dreptul noului˘ Bulevard Maria, intrepositele vor avea în faţa lor o largă şi comodă cale care să le pună în legătură corectă cu Halele centrale şi cu centrul de comerţ al oraşului˘”. Se purcede deci la exproprieri succesive in perioada 1894-1897.
Proiectul lui Magni, conceput intr-o viziune pragmatica de realizare etapizată, pentru a permite dezvoltari ulterioare, includea initial „intrepositul de vinuri˘”,spatiile pentru „ mărfuri˘ supuse numai accidentului˘”, spatiile „accisului˘ şi vămei˘ si cele destinate marfurilor „ înmagasinate pe lungi˘ termene”.Ca construcţiune, magasiile generale, satisfăcând tutulor condiţiunilor pentru comoda descărcare, vămuire, înmagasinare, asortare, ambalare şi încărcare, sau˘ vice-versa, vor fi clădite cât de simplu, dar cu tótă soliditatea ce comportă destinaţiunea lor. Comoditatea mişcărilor în întreposit este esecurată prin vaste curţi˘, deschise în evantaliu spre eşiri˘”. Se pare că în acest proiect a fost implicat, cel puţin drept consilier, şi inginerul Anghel Saligny, angajat în calitate de consultant „în diferite chestiuni tehnice„.
Asa s-a scris acest fragment al istoriei Bucurestilor, cu o grafie arhaica, cu denumiri de maidane de mult uitate, cu liste de produse fine tranzitind prin aceste depozite inainte de a lua calea dughenelor care participau la farmecul unei capitale despre care sunt tentata sa spun ca era mai cosmopolita in urma cu un veac decit este in aceasta contemporaneitate convulsiva.
Tariful taxelor de magazinaj percepute pentru 100 Kg. si 30 de zile este o lunga lista de delicatese care te lasa visator: cacao, castane, caviar, chimion, muguri de pin, conserve de homar si de stridii, piper de Jamaica, parfumuri solide sau lichide pentru batista, tescovina, somon, ulei Ylang-Ylang (esenta folosita de marile case de parfumuri ca Guerlain, Dior in Diorissimo, Chanel in Chanel N°5, parfumul devenit si mai celebru dupa ce Marylin Monroe a raspuns unui reporter care o intreba ce poarta in pat, „Why, Chanel N°5, of course!” ), uleiuri aromatice pentru par, uleiuri de masline, sampanie (veritabila!), ozocherita (pun pariu ca nu stiti ce inseamna!), sturion fumé, plante aromatice, Cognac (autentic!), boutargue (caviar mediteranean, sau, mai neaos, lapti, pentru cine isi mai aminteste din copilarie)… Rafinamente de care comunismul si grosolania ridicata de acesta la rang de mare arta ne-au dezvatat.
Autorul proiectului, arhitectul italian Giulio Magni (1859-1930), a fost unul dintre arhitecţii marcanti ai Europei sfirsitului de secol XIX si inceputului de secol XX si a jucat un rol major in arhitectura Bucurestilor, in perioada pe care a petrecut-o in România intre 1893 si 1904. Din 1894 pina in 1987, a fost arhitect al Serviţiului Studielor din Direcţiunea Lucrărilor Technice a Primăriei Comunei Bucuresci. Ca arhitect-sef al Capitalei, Magni ar fi realizat peste 160 de lucrari in România, printre care: gara Comanesti, gara Curtea de Arges, casa Elie Radu, Palatul Nuntiaturii Apostolice, Hala Traian, Scoala Comunala (Kiseleff colt cu strada Monetariei), Hala Unirii (demolata de Ceausescu in anii ’80).
Dupa 1983, Vama Bucuresti-Antrepozite a servit, prozaic, ca loc de organizare a santierului pentru lucrarile de la Casa Poporului, apoi, dupa 1990, diversele parti ale ansamblului au devenit proprietate privata.
Astazi, cladirea adaposteste birourile mai multor societati si spatiile ei generoase gazduiesc tot felul de evenimente : concerte, conferinte, expozitii de arta. Initiatorii proiectului The Ark – realizat in spiritul conceptului de memorie culturala promovat de arhitectul Doru Frolu – si-au propus sa regenereze o zona depreciata, Uranus-Rahova, pina nu demult ocolita de bucuresteni, convertind-o intr-un urban-lounge, un loc de efervescenta profesionala, artistica, sociala, mondena. The Ark mai adaposteste micul restaurant al lui Amarjit, « Musafir » (cu o originala bucatarie instalata intr-un container recuperat), un spatiu vast de expunere la subsol, iar la fiece sfirsit de saptamina ademeneste gurmanzii cu ofertele imbietoare ale producatorilor din toata tara pe care ii reuneste aici laudabila initiativa a Muzeului Taranului Român a de reinvia gastronomia in România.
Peste drum, Fabrica de bere Rahova, monument de arhitectura industriala clasat, e in restriste, mai putin un corp de cladire renovat si deschis in urma cu doi ani; magazinul de mobilier si decoratiuni Bell’Agio nu este insa suficient ca sa ma faca sa uit ca restul cladirilor fostei fabrici se degradeaza rapid. Ceva mai jos, o alta prezenta istorica semnificativa: Palatul Bragadiru, unde, dupa ani de abandon urmati de alti ani de vaga conservare, acum se intreprind, pentru prima oara in istoria recenta, ceva lucrari de reabilitare. In spate, turnul de apa, clasat si el, in a carui incinta generoasa au loc proiectii de film, tirguri vintage, expozitii foto si de unde vara iti poti lua, gratis, o bicicleta cu care sa explorezi zona.
Pentru ca trebuie, totusi, sa inchei, va voi spune doar atit: mergeti sa descoperiti locul si zona. Nu veti regreta. Daca veti rezista tentatiei de a va umple desaga cu bunataturile de la tirgul Taranului, daca va veti incorda vointa suficient cit sa nu dati iama prin piata de flori sau prin tarabele vintage, macar veti vedea cu ochii vostri ca, asa cum se spune in popor, uneori se adevereste ca omul sfinteste locul.
Text & ilustrare foto: Doina Vella
Asociatia Pro_Do_Mo
Multumirile mele merg catre arhitectul Doru Frolu, co-managing partner la DC Communication, un om profund angajat in lupta pentru dezvoltarea armonioasa a acestui oras, care mi-a permis sa fac fotografiile din interior si mi-a oferit cu prietenie informatii despre proiect si elemente din studiul istoric care a stat la baza proiectului de restaurare, elaborat cu competenta si migala de arh. Serban Popescu-Criveanu, arh. I. Popescu-Criveanu si arh. Andrei Jelescu.
