de Doina Ruşti
Strada Izvorul Rece şterge Olari şi iese în părculeţul care delimitează Bulevardul Carol de Ferdinand. Săptămânile trecute, pe-aici m-am întâlnit cu Matilda. Este o femeie aşa de înaltă, încât este imposibil să n-o observi.
Nu ştiu dacă v-aduceţi aminte că în zona asta a Bucureştiului, copacii mai sunt încă aurii, chiar şi în decembrie. Uneori ramurile acoperă faţadele caselor vechi, aşa cum este şi mansarda Matildei. Imposibil să nu-i fi văzut fereastra rotunjită, ca un ochi de elefant, şi care se vede nu doar din Izvorul Rece, ci chiar şi din bulevard.
Matilda este ultimul descendent al neamului ei, care a rezistat 200 de ani. Precis îmi veţi spune că e normal, deşi sunt aşa de mulţi care şi-au pierdut nu neapărat sângele, cât istoria generaţiilor anterioare. Dacă întrebi pe cineva ce ştie despre bunică-sa, veţi vedea că ştie destul, uneori chiar şi anul naşterii, în schimb dacă-l întrebi despre părinţii bunică-sii, în cele mai multe cazuri nu mai ştie nimic, cu toate că n-a trecut aşa multă vreme de când bunică-sa a împlinit 10 ani, sub ochii fericiţi ai părinţilor ei, tineri frumoşi, gândindu-se încă la părinţii lor.
În mod paradoxal, puţini oameni îşi cunosc strămoşii mai departe de un secol înainte de naşterea lor. C-o sută de ani înainte să mă nasc, străbunicul meu era tânăr şi nu visa la mine. Iar înainte de el se aşterne fumul albăstrui al uitării.
Matilda ştie ce făcea sângele ei acum 200 de ani. În 1710 a reuşit să se prindă de jacheta istoriei. Mai ştie cineva ce făcea sângele lui în anul 1710? Matilda ştie.
Într-o vară a acelui an, pe când Bucureştiul era încă un loc mlăştinos şi acoperit de ţânţari harnici, pe locul actualei străzi Izvorul Rece, trăia un bărbat neobişnuit de înalt. Poate cel mai înalt om din tot târgul. Numele lui era Iancu. Dar un nume e ceva efemer, gata să se topească într-o generaţie-două, dacă nu e întărit de stăruinţa urmaşilor şi mai ales de bunăvoinţa contemporanilor. Or, în cazul lui Iancu a fost ceva mai mult decât bunăvoinţă – o simpatie generală, întreţinută constant de un ideal comun. Nu ştiu de ce, oamenilor le place să fie înalţi. Rareori îşi doresc să fie chibzuiţi, de exemplu. În schimb, am cunoscut puţini inşi care să nu-şi fi dorit să fie înalţi. Or, Iancu era cel mai înalt. Când apărea în Târgul Oborului, oamenii ridicau falca spre el, unul câte unul, încât se producea o astfel de mişcare a fălcilor, care se transforma treptat într-un zgomot uniform, ca şi cum o armată nevăzută ar fi luat pe loc repaus.
Lumea căsca gura la acest bărbat înalt, femeile şi bărbaţii îşi lăsau pentru o clipă căldările, sacii, coşurile, numai pentru a se bucura de silueta unduitoare a unui om care nici măcar nu privea spre ei. Iancu trecea surâzând, uitându-se peste capetele semenilor lui, iar cu timpul atât de mulţumit de adulaţia lor, încât era gata să se apuce de orice treabă, căci avea sprijinul tuturor. Cine ar fi fost atât de netrebnic încât să-l refuze pe un om aşa de cunoscut?! Căci, într-adevăr, pe Iancu îl cunoştea tot Bucureştiul. El era Nămiloiu, Pălimaru, Naltu’ Prăjină, iar cu timpul deveni pur şi simplu Năltărogu din Olari.
N-a trăit foarte mult, faptele lui n-au fost memorabile, dar silueta lui lungă şi mlădioasă a fost ţinută minte multă vreme.
Copiii lui Năltărogu n-au mai atins înălţimea tatălui lor, dar s-au mândrit în continuare ca fii ai celui mai înalt om din Bucureşti. „Ăştia sunt băieţii lui Năltărogu” zicea cineva şi zeci de amatori se şi holbau să-şi dea cu părerea în legătură cu centimetrii care le lipseau celor doi băieţi ca să-şi egaleze tatăl.
Nici urmaşii lor n-au rămas nebăgaţi în seamă. Lumea încă îşi amintea de Năltărogu, iar familia i-a dedicat bună parte din preocupări. „Bunicul nostru a fost cineva”, ziceau ei. „Cine n-a auzit de Năltărogu din Olari! Nu neapărat că era un om înalt, ci pentru că era atât de respectat pentru faptele sale, încât nu exista niciun bucureştean care să nu fi auzit de el.” Această ultimă parte era chiar adevărată. Căci până şi casa Năltărogilor era cunoscută. Nu trecea nimeni prin mahala fără să-şi fi adus aminte că acolo locuise cel mai înalt om din Bucureşti.
Cornişele dantelate şi veranda asediată de indruşaim se transformară treptat într-o căsuţă pătrăţoasă, împodobită cu ghirlande de ipsos şi mai apoi în casa impozantă, pe care putem s-o mai vedem şi astăzi în strada Izvorul Rece, şi în a cărei mansardă locuieşte încă Matilda.
Bucureştenii au uitat între timp de Năltărogu, iar vecinii sunt prea noi ca să ştie că aici a trăit un om admirat de atâta lume. În schimb, Matilda ştie că în neamul ei a existat un ins înalt, a cărui înălţime a moştenit-o. Viaţa ei n-a fost cine ştie ce, nu se poate lăuda cu multe, iar printre acestea cel mai de seama este portretul stră-străbunicului Năltărogu. În casa frumoasă din str. Izvorul Rece s-a păstrat cu veneraţie o bucată de lemn, pe care un iconar a picat silueta falnică a unui bărbat. Este un om cu pulpanele anteriului ridicate peste scăfârliile unor inşi mărunţi. Pe fundal se văd turlele unei biserici, iar jos este scris anul: 7219.
Evident, numele pictorului nu apare. Nici el şi nici nimeni nu s-a gândit că ar putea interesa pe cineva. În schimb, un om atât de înalt merita să intre în istorie.
