Divortul

Este dincolo de orice îndoială că motivul cel mai comun pentru care oamenii de pretutindeni ajung în faţa unui judecător este divorţul. Şi aceasta pentru că divorţul este prin excelenţă judiciar, cel puţin în Romania; nimeni nu poate divorţa fără a trece prin „menghina” instanţelor judecătoreşti.

Aparent, una din cele mai uşoare cauze care poate ajunge pe masa unui complet de judecată, se poate complica datorită unor factori obiectivi (existenţa unui copil din căsătorie) sau subiectivi (refuzul unuia dintre parteneri de a divorţa, partajul bunurilor comune cu „scandal”, violenţa invocată ca motiv de separare etc. ).

1. Aspecte statistice

Statisticile Consiliului Superior al Magistraturii arată că, în majoritatea cazurilor, perioada de soluţionare a divorţurilor nu depăşeşte şase luni. Există şi situaţii în care procesele durează chiar şi 3 ani, acoperind perioada de exercitare a căilor de atac (mai  ales în situaţia în care se solicită şi partajul bunurilor comune odată cu desfacerea căsătoriei).

De exemplu, din cele peste 40.000 de divorţuri luate în calcul în statistica CSM pe anul 2007, cca 17. 000 de procese au fost soluţionate în primul trimestru al anului. Din acestea, peste 13.500 de cauze au primit sentinţe definitive în primele şase luni de la intrarea lor pe rolul instanţelor, 2.272 de dosare au stat în instanţă între şase şi 12 luni, iar peste 1.000 de procese au primit sentinţe definitive după un an.

Se pare că femeile sunt cele care intentează de cele mai multe ori divorţul, şi că cel mai des divorţează cuplurile de 30-35 de ani şi vârstnicii. Din cauza prejudecăţilor, în mediul rural, rata divorţului este mai mică, iar căsniciile sunt mai rezistente dacă cei doi soţi au studii superioare; numărul divorţurilor cuplurilor care au numai liceul în pregătire este de 6 ori mai mare decât divorţul cuplurilor care au
studii superioare.

  1. Aspecte sociologice – cauze de divorţ

 

De regulă, soţii evită să dezvăluie în instanţă adevăratele motive de divorţ, ascunzându-le sub motivul “nepotrivire de caracter”.

Motivele de divorţ cel mai des întâlnite sunt: violenţa, care îmbracă forme nu doar de violenţă fizică, ci şi sexuală (violul marital), psihologică – şantaj, denigrare, umilire, ignorare, abandon, izolare, dar şi verbală – insultă, ameninţare – sau economică – privarea partenerului de mijloace şi bunuri vitale.

Ultima noutate în materie de motive de divorţ este plecarea unui soţ în străinătate la muncă. Alături de volatilizarea suportului afectiv-emoţional, mai sunt incriminate emanciparea economică a femeii, liberalizarea vieţii sociale în ansamblu, dar şi creşterea considerabilă a speranţei de viaţă.

3. Divorţul la timpul trecut

Anterior Legii nr. 59/1993 de modificare a Codului familiei, divorţul se producea numai în cazuri excepţionale, şi anume atunci când „datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi erau atât de grav şi iremediabil vătămate, încât continuarea căsătoriei era vădit imposibilă pentru cel care cerea desfacerea ei”.

Aş comenta, gramatical vorbind, că „atât de grav” şi „iremediabil” presupun două grade diferite de comparaţie, care nu pot fi îndeplinite simultan… a se vedea de aici cât de „posibil” era divorţul…

Formularea textului de lege, extrem de restrictivă, se agrava şi prin aceea că la pronunţarea divorţului se ţinea cont de durata căsătoriei şi de interesele copiilor minori, acestea din urmă fiind folosite uneori ca motive de respingere a cererii de divorţ.

Ca urmare a modificării substanţiale din 1993, în noua redactare, „instanţa judecătorească poate desface căsătoria atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”.

În plus, a fost introdusă posibilitatea divorţului prin acord. Durata căsătoriei nu mai este un ,criteriu de divorţ iar interesele copiilor minori contează numai pentru încredinţarea lor.

Analiza dispoziţiilor referitoare la desfacerea căsătoriei indică preferinţa legiuitorului pentru sistemul mixt asupra divorţului, privit deopotrivă ca remediu şi ca sancţiune: ca remediu pentru că, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate; ca sancţiune, fiindcă imposibilitatea continuării căsătoriei implică vinovăţia unuia sau a ambilor soţi.

4. Procedura de divorţ în prezent

Există în prezent o formă simplificată de divorţ, respectiv divorţul prin acordul soţilor, care se poate pronunţa dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: să fi trecut cel puţin un an de la data încheierii căsătoriei; să nu existe copii minori din căsătorie; să existe acordul soţilor. Soţii se pot înţelege şi cu privire la numele ce îl vor purta după divorţ, pensia de întreţinere, atribuirea beneficiului locuinţei, împărţirea bunurilor comune.

La termenul de judecată, judecătorul va verifica dacă soţii stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor, şi în caz afirmativ, va pronunţa divorţul fără a indica culpa la desfacerea căsătoriei şi fără a administra probe cu privire la motivele de divorţ. Din ziua termenului de judecată, soţii sunt divorţaţi.

Ca şi reguli generale, acţiunea de divorţ are un caracter strict personal şi nu poate fi introdusă decât de către soţi.

Instanţa competentă pentru divorţ este judecătoria în a cărei rază teritorială se află ultimul domiciliu comun al soţilor, prin aceasta înţelegându-se ultima locuinţă ca familie (indiferent daca a fost sau nu înregistrată în evidenţele poliţiei).

Soţul chemat în judecată poate la rândul său formula cerere de divorţ, în acelaşi dosar; dacă nu face acest lucru, acesta nu mai poate cere desfacerea căsătoriei din motivele proprii avute până atunci.

La primirea cererii de divorţ, judecătorul va da reclamantului sfaturi de împăcare. Recunosc, ca fost judecător de registratură, că nu am îndraznit niciodată să aplic această dispoziţie legală în sensul ei cel mai riguros, considerând implicit că venirea în persoană a soţilor la judecătorie, care nu este tocmai un obiectiv turistic, făcea absolut inutilă orice încercare timidă şi neconvingătoare din partea mea…

Un specific al proceselor de divorţ este acela că părţile sunt obligate să se prezinte personal în faţa instanţei; avocatul poate asista partea, dar nu o poate reprezenta (înlocui). În mod excepţional, soţul poate fi reprezentat: dacă execută o pedeapsă privativă de libertate; este împiedicat de o boală gravă; este pus sub interdicţie; are reşedinţa în străinătate.

În plus, în faţa primei instanţe sesizate cu cererea de divorţ (judecătoria), reclamantul trebuie să fie întotdeauna prezent, pentru că altfel absenţa sa la un termen duce la prezumţia că acesta a renunţat implicit la cerere. La divorţul prin acord, trebuie să fie prezenţi ambii soţi, altfel cererea se respinge.

Pentru a se evita divorţul „fictiv”, se prevede obligaţia instanţei de a face verificări suplimentare cu privire la domiciliul soţului pârât, şi anume dacă acesta a fost efectiv înştiinţat despre faptul chemării sale în judecată.

Aspectul cel mai neplăcut al procedurii divorţului este acela că minorii care au împlinit 10 ani sunt audiaţi în mod obligatoriu de instanţă, dar numai cu privire la încredinţarea lor unuia dintre părinţi.

Părţile pot solicita judecarea procesului lor în camera de consiliu, dacă există motive temeinice pentru a evita publicitatea şedinţei. Tot ca o garanţie a asigurării intimităţii, la cererea soţilor, hotărârea de divorţ nu se va motiva referitor la cauzele desfacerii căsătoriei.

Legea a acordat posibilitatea împăcării soţilor până în ultima fază a procesului (adică în recurs) sau a retragerii la orice moment a cererii de divorţ.

Ţinând seama că în procesele de divorţ se discută chestiuni de familie, care în general sunt cunoscute de persoanele mai apropiate, legea prevede posibilitatea audierii ca martori şi a rudelor şi afinilor (rudele soţului) până la gradul trei inclusiv, în afara de descendenţi (copii).

Ca efect al divorţului, soţii revin la numele purtat anterior căsătoriei. Aceştia îl pot păstra însă pe cel din căsătorie, dacă există acord în acest sens; în lipsa acordului, pentru motive temeinice (cum ar fi o notorietate profesională dobândită sub numele din căsătorie ) se poate încuviinţa de către instanţă păstrarea numelui din căsătorie şi după divorţ.

Dacă există copii minori din căsătorie, instanţa este obligată să se pronunţe cu privire la părintele care va avea grija principală a acestora, celălalt părinte având obligaţia corespunzătoare de a acorda întreţinere.

 

5. Ce ne rezervă viitorul?

Noul Cod Civil, a cărui aplicare se mai amână pentru un termen nedefinit, pare să ducă la bun sfârşit intenţia de transformare a divorţului într-o formalitate judiciară, răspunzând, se pare, unei nevoi sociale tot mai crescânde.

Astfel, se instituie posibilitatea de desfacere a căsătoriei prin acordul soţilor, indiferent dacă există sau nu copii minori.

Ca noutate absolută, se introduce divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă de către ofiţerul de stare civilă sau prin procedură notarială, dar numai pentru căsătoriile fără copii minori, creându-se breşa divorţului nejudiciar.

O prevedere interesantă a viitorul Cod civil este cea referitoare la prestaţia compensatorie, care poate fi acordată soţului ce a cerut divorţul, pentru dezechilibrul semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile sale de viaţă, dar numai în cazul în care căsătoria a durat cel puţin 20 de ani. Distinct de dreptul la prestaţia compensatorie, soţul nevinovat de divorţ, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească pentru neplăcerile cauzate de divorţ.

 

6. Concluzii

Trebuie menţionat că, în timp ce la noi divorţul este permis, iî anumite condiţii, motivate mai mult sau mai puţin, în alte ţări si în prezent acesta este interzis, nu este prevăzut sau este mult îngreunat.

Cel mai interesant caz este cel al Irlandei, în care divorţul era interzis prin Constituţie până la mijlocul anilor 90. Interdicţia constituţională a divorţului a fost adusă în atenţia Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Johnson şi alţii contra Irlandei, care a hotărât că absenţa dispoziţiilor care să permită desfacerea căsătoriei şi, corelativ, încheierea unei căsătorii subsecvente, nu încalcă prevederile Convenţiei.

S-a reţinut că nici art. 8 (privind respectarea vieţii de familie), nici art. 12 (referitor la dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie) din CEDO nu ocrotesc „dreptul la divorţ”, deoarece „dreptul de a se căsători” are în vedere formarea de relaţii conjugale, nicidecum dizolvarea lor.

Ca şi ironie, deşi nu este un drept ocrotit în mod special de Convenţie, este probabil unul din drepturile cele mai respectate de legislaţia românească. Dacă ar fi fost reglementat de Convenţie, probabil că ar fi fost categoria la care România ar fi fost fruntaşă…

Deci  cât de uşor se divorţează potrivit legii noastre? Cât de uşor doresc soţii…dacă s-au înţeles să nu se mai înţeleagă sau există acord pentru dezacord, atunci procedura este o banală formalitate.

Şi ca să păstrez acest ton, iată un citat dintr-o lucrare recentă a unui reputat jurist (Dreptul familiei – Curs Universitar, Florian Emese, Dreptul familiei):

„Nedumereşte că tocmai oamenii care se aleg în mod liber ca soţ şi soţie, romantic şi dezinteresat- cel puţin aşa spune legenda contemporană – ajung să divorţeze în asemenea proporţie. Explicaţia sociologilor, ironică şi paradoxală, este că „tocmai de aceea…”