Color

Avusesem curs la facultate. O zi complicată, nori violeţi. Fusesem invitat la spectacolul unui prieten actor. Nu era exclusă eventualitatea unei a doua întâlniri (de data asta mai puţin “publică”, de data asta cu o a doua persoană, de data asta secretă) peste vreo 40 de minute. Aşa că am intrat în micul restaurant de peste drum, o bombă foarte liniştită de pe strada Maria Rosetti. Am cerut un sandwich şi o bere. Când am intrat, o singură masă era ocupată: un negru la costum, care nota ceva într-o agendă. În aproximativ 10 minute a plătit consumaţia şi a plecat. Ascultam ştiri la un radio enorm, probabil vechi de vreo jumătate de secol. Patronul, un tip scund şi hâtru, care semăna ca două picături de apă cu profesorul meu de filosofie a religiei din studenţie, dar prevăzut cu şorţ bleu turnat peste un tricou verde, s-a manifestat, mi-a adus ceea ce comandasem şi a dispărut. Luminile maşinilor se vedeau ca nişte fantome galbene, comparaţie banală, dar absolut exactă. În birt a intrat un clovn. Era pictat pe faţă cu alb, rujat gros, purta pălărie şi avea sprâncenele pensate complet, însă redesenate sensibil mai înalt decât le fusese cândva locul. Mi-a zâmbit enorm. Avea dinţii perfecţi, minus incisivul 1 din stânga-sus, puţin crăpat. Expresia feţei avea 3 componente: grijă, amabilitate, sadism. Ba nu, 4: şi oroare. Între mănuşile cât nişte rachete gri de badminton ţinea o gulie coaptă. Aşezându-se la masa mea şi înclinându-se, a şoptit că bunica lui făcea gulii coapte şi că el e un conservator. Dădea impresia că îi vor ceda comisurile buzelor, că va râde complet. Însă nu auzeam nimic din ceea ce ar fi putut semăna cu vreun hohot. Era numai un surâs venit acolo de pe o altă figură (mult mai mare). Ochii erau verzi, mijiţi. A pus gulia dinainte-şi, apoi m-a întrebat: “Au şi apusurile de soare un sens al lor? Dacă sunt mov, de pildă?”. Mi-am aprins o ţigară. Mă privea în continuare fix. Părea curios, părea că aşteaptă răspunsul ca pe ultima revelaţie, cu zâmbetul acolo, gata să-i arunce în aer toată mutra. M-am interesat: “Vrei o bere?”. Şi-a înclinat lejer capul şi a scos din haină o sticlă de vodkă. Avea ceva prefăcut-vinovat, de parcă moartea şi-ar fi cerut scuze. A luat un gât şi m-a întrebat iar: “O fi bine că tolerăm toţi imbecilii?”. Nu mi-era clar. “Uite”, a urmat, “nu mai pronunţă nimeni corect, butElie, se spune butel-i–e. Sunt cârmuitori, profesori, ba chiar şi poliţişti care spun butel-i-e. Şi noi stăm ca idioţii” (a mârâit cumva cât să deduc un acces de suplimentară hilaritate), “îi considerăm pe aceştia autorităţi. De fapt, ei sunt defuncţi. Da”. Rânjea dând uşor din cap, se aproba anticipându-mi aprobarea (fără drept de apel: noi eram cei care înţeleseserăm). “Sunt şi editori, jurişti, ambasadori… şi fete… şi administratori de bloc, de fapt, care zic aşa, butel-i–e!… Nu sunt autorităţi!… Noi suntem proşti. Ar trebui să îi tăiem…” (a scos fulgerător un cuţit din haină, de unde scosese şi vodka – şi l-a înfipt în masă, în centrul guliei; a chicotit precum un puşti care tocmai scrisese o înjurătură pe uşa unui vecin). Am observat că pe lamă erau imprimate literele LSD. A observat că am observat şi chipul său s-a dilatat cât să mai primească o bună cantitate de surâs. Urma să se împrăştie în acea încăpere minusculă, semănând cu o monadă. Era evident că nu se referea la faimosul şi desuetul acid. Am şi eu la mine mereu un briceag feroce, cu steagul Elveţiei (CH, o cruce albă) imprimat pe plăsele. Am dus mâna la buzunar. Clovnul nu a schiţat nici o mişcare, însă mi-era limpede că ştie ce verific. Îşi balansa căpăţâna de parcă ar fi auzit o muzică dinlăuntru. “Nu mai gândeşti aşa?”, m-a invitat să răspund. “Hm?… Unde ai plecat?… Încă poţi stinge o ţigară pe mână?”. M-am enervat. Abia o stinsesem, dar am mai aprins una şi mi-am stins-o pe încheietura pumnului. Deci?… Personajul era tabloul, arhetipul benevolenţei. Mi-am închipuit sunetul acelor dinţi desăvârşiţi crăpând sub forţa unei pârghii făcute cu briceagul strecurat printre ei şi aplecat suficient. “Chiar nu mai ştii ce înseamnă LSD?”, a insistat. Era deja târziu. Am lăsat banii pe tejgheaua barului, în drum către ieşire. “LSD”!… Clovnul, desigur, în clipa în care am deschis uşa, nu mai era acolo. Ştiam că nu ies în acelaşi oraş, nici în aceeaşi vreme. “CH”, “Elveţia”, “Comoara Hestugmiţilor”… Geamurile de afară ale cârciumii erau luminate slab. Însă un felinar îmi arunca direct în figură o puternică rază vişinie. A lătrat un câine – departe. În vitrină, mi-am zărit vag reflexul; probabil că zâmbetul indigo avea să pornească de unul singur prin acea încrengătură de străduţe fără nume, aşteptându-şi întâmplările pentru a ţese o nouă istorie. Încadrat numai de vopseaua de un alb orbitor. Speram să nu mă vadă cineva.