Imi aduc perfect aminte: pe scena Ateneului urcasera personalitati importante si intreaga sala aplauda o persoana despre existenta careia aflam de abia atunci. Pe Barbu Stefanescu (zis Delavrancea) il cunoscusem (si indragisem) din manualele scolare, dar nu banuisem vreo clipa ca o fiica de-a lui traia in acelasi oras si impartasea greutatile si suferinta acelor ani de trista amintire. Existenta oricaror valori era bine ascunsa in acei ani in care eram invatati sa credem in idealurile societatii socialiste multilateral dezvoltate.
Era anul 1987 si in sala Atheneului Roman era sarbatorita pianista Cella Delavrancea, care implinea 100 de ani.
Modelul Delavrancea
Familia lui Barbu Stefanescu Delavrancea poate fi considerata o colectie de modele umane din Romania de acum un secol si ceva. Cunoscutul scriitor avea origini foarte modeste: s-a nascut in mahalaua Delea-Noua, nu extrem de departe de zona unde se afla astazi casele celor doua fiice ale sale, in familia cu multi copii ai unui carutas de la Bariera Vergului. „Eu nu pot să uit că sunt copilul ţăranului clăcaş împropietărit la ’64 … Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalţi ţărani deopotrivă şi lipsa, şi foamea, şi năvălirile“, avea sa scrie mai tarziu scriitorul.
Intr-o perioada fasta pentru istoria Romaniei, Barbu Delavrancea avea sa revanseze suferintele de veacuri ale „talpei tarii”: va deveni un scriitor important, dramaturg (el este autorul piesei „Apus de soare”), avocat cu studii la Paris, gazetar, membru al Academiei Romane. Pentru o scurta perioada va fi chiar Primar al Capitalei. (Ca sa vezi ce fel de oameni erau atunci primari…)
Incepand cu 1887 aveau sa i se nasca patru fiice: Cella-Maria (care va deveni pianista), Marioara, Niculina si Henrieta, viitoarea arhitecta.
Cele doua surori Delavrancea si zona Precupetii Vechi
La mijlocul veacului al noasprezecelea, zona era inca acoperita de vii si de livezi. Biserica Precupetii Vechi strajuia solitara zona. La cateva zeci de pasi catre apus trecea Podul Targului de Afara (viitoarea Cale a Mosilor), care lega cu cu forfota lui nestinsa centrul orasului de Oborul lui Bucur. O jumatate de veac mai tarziu, zona fusese usor sistematizata si era strabatuta de strada Romana (azi, strada Mihai Eminescu) care ajungea pana in inima orasului, in Piata Romana. Desi aparusera case de dimensiuni si stiluri foarte diverse, se mai pastra ceva din farmecul cvasi-rural al locului. Printre cei care si-au legat numnele de acest cartier se afla si surorile Henrieta si Cella Delavrancea.
Prima care a locuit aici a fost Cella Delavrancea. Era una dintre vedetele scenei culturale bucurestene din prima parte a secolului XX, concertand de numeroase ori in duet cu George Enescu, sustinand concerte in Europa, scriind in revista lui Tudor Arghezi si fiind totodata una dintre cele mai apropiate prietene ale Reginei Maria. O personalitate avea sa fie si sotul ei, bancherul Aristide Blank, fondatorul Bancii Marmorosch-Blank, actuala BRD de pe strada Doamnei (despre cladirea bancii si pericolele care o pandesc cititi aici, pe blog). Pianista a locuit cu Aristide Blank in cladirea clasicista de pe strada Romana (azi, strada Eminescu nr. 151) si, dupa divortul de acesta, survenit in anii 1920, ea avea sa primeasca imobilul ca dota. Avea sa locuiasca acolo pana la moarte (in anul 1991).
In paralel, pe parcela alaturata spre centru avea sa isi inceapa casa mezina ei, arhitecta Henrieta Delavrancea-Gibory. Pentru cei mai putin familiarizati cu numele de arhitecti, fiica cea mica a lui Delavrancea face parte, impreuna cu nume precum Horia Creanga (autorul printre altele si al imobilului de apartamente de pe Schitu Magureanu despre care am mai scris aici, Octav Doicescu, Duiliu Marcu sau G.M. Cantacuzino dintre arhitectii care au avut o contributie importanta la crearea si dezvoltarea scolii romanesti de arhitectura moderna.
In casa din actuala strada Eminescu, Henrieta Delavrancea avea sa proiecteze o buna parte dintre cladirile cu care ocupa un loc de cinste in cultura romaneasca: vilele de la Balcic, construite intre cele doua razboaie mondiale, in perioada cand Dobrogea de Sud a fost sub administratie romaneasca. Inspirate deopotriva de vocabularul artistic al modernismului european dar si de influentele nationale, vilele de la Balcic constituie un exemplu perfect de imbinare creatoare a traditiei si a modernitatii. Ironia sortii este ca majoritatea cladirilor proiectate de Henrieta Delavrancea sa fie ori in afara tarii (cazul Balcicului), fie sa fi fost demolate. In acest din urma caz se afla singura dintre vilele „stil Balcic” construite la Bucuresti: aflata in Bucuresti, pe Bd. Aviatorilor, in plina Zona Construita Protejata, Casa Prager (cum era ea cunoscuta) a fost demolata in ultimele zile ale anului 2009, cu complicitatea conducerii Primariei Sectorului 1.
Autor: Arh. Cristian Mihu
Autor fotografii: Doina Vella
Asociatia Pro_Do_Mo: http://www.pro-do-mo.ro/
