N-a fost un an uşor, 2010. Am aflat multe: că trebuie să strîngem cureaua şi că noi sîntem vinovaţi pentru toate greşelile conducerii – că e vorba de conducerea ţării, de conducerea oraşului, de conducerea firmei la care lucrăm. Eu asta am înţeles din 2010.
Că sîntem de vină că am consumat mai mult decît ne-am fi permis – cu toate că, ultima dată cînd m-am uitat pe manualul societăţii în care vrem să trăim, scria acolo că e normal să ne dorim mai mult, că dorinţa de a avea lucruri e motorul care mînă economia.
Că nu muncim de-ajuns – cu toate că în 2010 fiecare angajat a muncit nu doar mai mult, dar a şi primit mai puţini bani pentru asta.
Că nu vrem să muncim pe mai-puţini-banii ăştia. N-am văzut în viaţa mea atîta ură din partea angajatorilor; atîta ură, atîta dispreţ, atîta răzbunare împotriva angajaţilor. Angajaţii sînt de vină pentru prostia antreprenorială a conducerii. Angajaţii sînt de vină pentru că nu vor să pară proactivi, pentru că nu vor să adere la valori ale companiei pe care nu le înţelege nimeni, pentru că nu vor să-şi lase familia pentru a hăhăi în fel de fel de team-buildinguri umilitoare.
Lăsaţi-mă cu românul care nu munceşte.
Românul care munceşte, munceşte. Şi vrea doar să fie respectat – şi plătit – pentru că munceşte bine, pentru că e conştiincios, pentru că vrea să trăiască bine.
