Dintotdeauna am crezut – nu, am ştiut – că oraşul nostru are multe colţuri frumoase, străzi drăguţe, case de mai mare lauda. Şi mi-a fost de ajuns.
Noi – bucureştenii – îl cunoaştem. Ştim că în grădina Ateneului sînt boschetari. Ştim că în Cişmigiu se găinăţează ciorile. Ştim că în Centrul Vechi îţi rupi picioarele prin gropi. Într-un fel, înţelegem că pentru a ne bucura de o plimbare pe Calea Victoriei, trebuie să ne acoperim nasul cînd trecem pe lîngă anumite ganguri.
Am învăţat să ne ferim privirea, am învăţat să explicăm de ce cutare casă e ruinată, am învăţat să ocolim unele zone.
De-aia ne e atît de greu să ne arătăm oraşul străinilor. De-aia nu ne vine să ieşim la plimbare seara prin oraş. E – pur şi simplu – mult prea complicat…
Să iei la rînd restaurantele şi terasele din centru şi să vezi cîte sînt goale-goluţe sîmbăta seara. Să vezi cum se restrîng şi se închid locuri care demult bubuiau. Să te miri cîte magazine s-au închis. Să iei la rînd şirul de vitrine goale, acoperite cu afişe, de pe marile bulevarde. Să intri pe străzi moarte, cum e Georges Clemenceau (fosta Gabriel Peri) – unde din 20 de imobile 15 sînt dezafectate şi vreo 3 demolate. Să ştii că atîtea case vechi şi frumoase aşteaptă abandonate să vină un cutremur – şi să cadă de la sine.
Aşa că – de ceva vreme – caut măcar o stradă-ntreagă care să nu aibă trotuarul găurit deloc, care să nu aibă nici o casă cu geamurile sparte, care să nu aibă o baltă de urină într-un intrînd.
Nu găsesc. Bucureştiul se predă, încet-încet. Se predă prosului-gust, nepăsării, fatalismului.
… ştiţi? – o să vie vremea să-i arăt Bucureştiul fetiţei mele, s-o învăţ, s-o plimb: şi ce-o să vadă ea din Bucureşti, ce-o să fie pentru ea oraşul ăsta? O să-i placă, o să înţeleagă?
Deocamdată pentru ea Ateneul-i doar un palat din care cred c-aşteaptă, poate, să vadă vreun prinţ coborînd scările.