Tradiţia amplasării unor statui la răspântiile sau în pieţele Bucureştilor împlineşte anul acesta 126 ani, o vârstă fragedă dacă o raportăm la lumea antică, catolică sau budistă, însă venerabilă pentru spaţiul ortodoxo-musulman din Balcani.
Inaugurată în ziua de 20 noiembrie 1874, când Doumitorul Carol I a „încredinţat orăşenilor Capitalei monumentul lui Minai Viteazul”, această tradiţie a fost înscrisă pe coordonate politice şi culturale vădit didactice, ea trebuind să trezească în privitorul ocazional curiozitatea, iar în cel interesat o „fierbinte mândrie patriotică“. Explicaţia este simplă: cu toate că naţiunea noastră se apropia de cel de al doilea mileniu al existentei sale, Statul Român – asemenea celui iialian – abia se închegase,cuprinzând,însă,doar jumătate din teritoriul istoric, din ţara propriu-zisă. Pentru spiritul românesc statuile Bucureştilor trebuiau, aşadar, să fie un fel de cariatide care susţineau însuşi viitorul naţional, ele fiind totodată şi reperele unui trecut recent, dar glorios, de ctitorire a Romaniei. Din acest unghi ne putem lesne explica abundenţa statuilor reprezentând marii bărbaţi de stat, eroii luptelor petru cauza naţională şi pe creatorii de cultură naţională. Tot din acest unghi avem motivaţia dispariţiei lor în primii ani ai regimului comunist nu doar neromanesc ci şi antiromanesc. Astăzi, când a căzut vechiul sistem, constatăm că pierderile sunt semnificative, deşi cu puţină bunavoinţă reparabile.0 scurtă trecere în revistă a lor ne poate lămuri fiecare caz în parte. Astfel, la intersecţia din Piaţa Universităţii se afla monumentul dedicat unriaşului om de stat naţional-liberal Ion C. Brătianu. Inaugurat în 1903, era opera sculptoruxui Erneat Dubois şi a a arnitectului Petre Antonescu. Descrierea – făcută de profesorul Grigore Ionescu – ni ae pare utilă: „Marele om de stat este redat în picioare, lângă figura alegorică a Romaniei Încoronate. Mai jos, Romănia Nouă, reprezentată prxntr-o fecioară, rupe lanţurile robiei. Pe partea opusă, Romania Viitoare, înfăţişată printr-o femeie cu 2 copii, Ii oferă lui Brătianu laurii recunoştinţei. Piedestalul este ornat cu două altoreliefuri, unul reprezentându-l pe Brătianu vorbind poporului la 1848, al doilea pe Carol I întâmpinat de viitorul său sfetnic şi de popor în 1866.Pe soclu, în fiecare colţ, câte o femeie sugerează cele petru puncte cardinale“. Monumentul simboliza fondarea României moderne, o blasfemie în ochii ruşilor, care vedeau în apariţia României o stavilă în drumul mult visat către Constantinopol. În al doilea rând, era dedicat celui care, la Livadia, îl înfruntase pe cancelarul prinţ Gorceakov şi reuşise să obţină din partea Ţarului angajamentul că nu va include principatele în marele imperiu după încheierea războiului cu otomanii din 1877-1878. În al treilea rând, prezenţa lui Carol I pe soclu semnifica independenţa de stat a României şi reunirea tuturor românilor sub un singur sceptru, ca rege. Iată trei motive ce au determinat distrugerea acestui monument. Un kilometru mai sus, în Est, se înălţa pe un soclu de piatră statuia lui Emanoil Protopopescu-Take, primarul care ţinuse partea lui Dumitru Brătianu – mare adversar al imperialismului rus – în conflictul cu fratele său şi cel care a realizat în anul 1890 artera ce leagă Piaţa Universităţii de Şoseaua Iancului. Cu tot sacrificiul impus de această realizare – menţionăm doar demolarea Turaului Colţei şi a bisericii Caimata – artera a însemnat primul pas în dificila operă de sistematizare a Capitalei. Statuia, un bronz de 2,30 m,era opera sculptorului Ion Georgescu. Demolarea ei trebuie legată de adversitatea lui Pake faţă de ruşi precum şi de faptul că, fiind membru marcant al puternicel loje masonice Înţelepţii din Heliopolis, reuşise să impună realizarea unor importante edificii de învăţământ, cum au fost Scoala Comercială şi Şcoala de Arte şi Meserii. Luminarea poporului îngreunând cucerirea lui şi prin promisiuni, trebuia cu orice preţ evitată, iar făptuitorii şi actul în sine pedepsit. Lupta care se dă astăzi pentru minimalizarea şi chiar distrugerea învăţământului românesc urmăreşte acelaşi scop, doar Imperiul este altul, respectiv Uniunea Europeană. Mergând spre Nord, aproape de casa lui Take Ionescu, între pieţile Amzei şi Lahovary, a fost înălţat In anul 1931 monumentul lui Take Ionescu, creat de Ernest Dubois. Descrierea este şi in acest caz utilă pentru a înţelege ce anume a determinat înlăturarea lui: “Pe un soclu cilindric înalt, Take loneacu, reprodus în picioare, arată cu mana dreaptă spre Ardeal. Mai jos, pe o platformă, doua nuduri uriaşe răsturnate pe spate simbolizează Nistrul şi Tisa“. Un monument dedicat unuia dintre eroii creării României Mari, statul tuturor românilor, însemna un ghimpe în ochii ocupantului ruso-sovietic şi ai mercenarilor lui, comuniştii din Mica Românie. Cu toate că a fost printre ultimele demolate, soarta lui fusese decisă odată cu izgonirea Regelui Mihai, purtătorul Coroanei României Mari. 300m mai sus, în Piaţa Romană, se afla din anul 1906 statuia lui Luaacăr Catargiu, creaţie a sculptorului francez Antonin Mercie. Bătrânului prim-ministru conservator nu i s-a putut ierta atitudinea profund antirusească din anii 1877-1878, când condamnase în termeni duri alianţa cu ruşii şi pierderea sudului Moldovei dintre Prut şi Nistru. În apropierea Pieţii Victoriei, în dreptul bisericii Buna Vestire şi a şcolii fondate de Nicolae Mavrogheni, se afla statuia ecvestră a regelui Ferdinand I Întregitorul. Dincolo de semnificaţiile extrem de limpezi, limpezimi ce fac inutile comentariile, să remarcăm valoarea operei semnată de marele sculptor Ivan Mestrovici: „de o nobila şi severă ţinuta artistica”, după cum o aprecia istoricul ae artă Barou Brezeanu. „Statuia era flancată de patru Victorii care simboiizau Vaiahia, Moldova, Basarabia cu Bucovina şi Transilvania cu Banatul, provinciile istorice ale României Mari“. Grav. Foarte grav! Inaugurarea oficială încă necunoscută trebuie să fi avut Ioc în august sau în octombrie 1940. O altă creaţie de mare valoare artistică semnată de Ivan Mestrovici a fost statuia ecvestră a regelui Carol I din Piaţa Palatului Regal. Inaugurată de regele Carol al II-lea în ziua de 10 mai 1939, impresiona prin grandoare şi sobrietate, amintind mereu privitorului român, inclusiv ocupanţilor comunişti, de cel care obţinuse Neatârnarea României cu sabia în mână şi cu numele de Hohenzollern Independenţa de stat. La adăpostul calificativului „exploatatori ai poporului“ ruso-comuniştii au demolat tot ce ofensa imperialismul rus şi idealuirile naţionale ale românilor. Deşi inegale din punct de vedere artistic, excepţie făcând creaţiile lui Mestrovici, toate monumentele dispărute în timpul regimul nelegitim comunist sunt emblematice – să mi se scuze repetiţia – pentru cauza românească, astăzi aruncată la gunoi de către urmaşii de sânge ai mercenarilor roşii. În aceste condiţii extrem de vitrege, orice iniţiativă reparatorie echivalează cu o mare victorie asupra inerţiei, inclusiv asupra demagogiei naţionaliste, care nu este naţionalistă, ci un tertip ce urmăreşte tocmai dezavuarea neţionalismului. Când spui comunist spui antinaţional, or cine sunt cei care emit în prezent slogane naţionaliste?! Lupul şi-a schimbat doar părul.
