M

            Iau foarte rar metroul. Nu sunt claustrofob, chiar aş putea să dorm liniştit în lift. Pe vremea copilăriei, când rupeam aripile câte unei albine şi o puneam lângă ieşirea unui muşuroi pentru a vedea legiunile furnicilor năvălind să o stăpânească şi apoi să o care în galerii, mi-aş fi dorit să intru acolo împreună cu ele. Am publicat o scenă de felul acesta în Alge pe stâncă, dovada. Fireşte, agăţam o pungă de plastic în vârful unui băţ, o aprindeam şi lăsam de la înălţime să cadă bucăţi de foc moale peste minusculii soldaţi. Ei alergau după o logică misterioasă (dar nu mai puţin precisă), dispăreau în şi reapăreau din coridoarele întunecate. Aici, mai degrabă decât de Lorenz – căci la Darwin nu mai revin – , mă simt aproape de Fernando Vidal (există o mărturisire asemănătoare în celebra sa Dare de seamă…). Şi Lautréamont vorbea despre furnici într-o percutantă referire la celelalte muşuroaie, la piramide; mi-am petrecut multe luni la Paris, Fernando umblase prin Montevideo, iar “contele” sinucigaş va fi realizat veriga. Ordinea timpului nu are importanţă, din moment ce Cervantes l-a citit pe Kafka, după excelenta remarcă a unui porteño dintotdeauna gata pentru o luminoasă cecitate.

            Nu mă gândeam la el sâmbătă seara, întorcându-mă de la Moeciu. Sunt printre cei care fumează de la contrabandişti. Vacanţa şi raziile în pieţe mă încurcă de vreo lună. Am coborât din maşină să cumpăr un pachet de ţigări în zona centrului. Aveam de parcurs aproximativ 300 m până la micul magazin pe care îl vizitasem de nenumărate ori. Mi se descheiase un şiret. M-am aplecat să-l leg. A durat cam 10 secunde. Apoi, ridicându-mă, lângă mine am văzut o fată blonzie, care purta zâmbitoare un tricou negru pe care scria cu verde “501”. Mi-am adus aminte (nu aş fi în stare să explic din ce cauză) de inscripţia “50.”, semnalându-l obsesiv pe Lucius în cartea mea din ’98. Cristian Iftode observase unele stranii recurenţe în acel text, culmea, tocmai în pasajele pe care le consideram cu totul dictate: fără elaborare, fără deliberare. Le publicase (uşor oblic) în revista “Origini – Caiete Silvane”, pe atunci condusă de prietenul meu Liviu Bordaş, la Zalău.

            Expresia tâmpă a domnişoarei care mă fixa nu avea, desigur, nici o legătură cu acel dialog îndepărtat şi de unde lipsea un mediator cât de cât logic. M-am enervat. Ţinea cu stângăcie în mâini două pliante – sau cam aşa ceva. Involuntar, am înseriat pe loc: ajutaţi un copil cu trei capete şi mâncat de filoxeră, intraţi în partidul mântuirii economico-transcendentale gen roz-colivă, spălaţi-vă pe dinţi cu periuţa noastră de 17 kilograme, la preţul şoc de numai. Zicând instinctiv “Nu”, am dat să-mi urmez calea. Domnişoara nu mi-a barat-o, însă mi-a şoptit: “Eu sunt un simptom”. – O.K., cine e boala?, i-am întors-o plin de ură. Stătea la două palme distanţă, parcă voia să mă sărute, prilej cu care am descoperit că avea dinţii cariaţi, erodaţi, bătuţi de curenţi cenuşii. La capătul pleoapelor i se întindeau fine riduri pe sub fard. Am plecat fără să mai aştept răspunsul: era clar.

            Şi era târziu. În beznă, zeci de tricouri scandau pe tăcute: “501”, fosforescente. M-am ciocnit violent de uşa magazinului. Doamna dinăuntru m-a întrebat: “Ce vă goneşte aşa?”. – Un pachet de cutare, vă rog, i-am ignorat politicoasa tentativă de conversaţie. Afară, mă pândea sinistra odisee, veşnica repetiţie a unui urcuş imposibil.

            Am închis ochii, dar nu am izbutit să nu aud cum femela din spatele tejghelei a căutat cu un picior ţigările pe raft, cu un picior a luat simultan banii, cu un picior mi-a numărat restul, cu un picior mi-a surâs (avea dinţii cariaţi, erodaţi, bătuţi de curenţi…), cu un picior mi-a deschis uşa, invitându-mă în canicula myrmecophagă a întunericului. “501” – la infinit. Fulgerătoarea intuiţie că nu eu – că nu eu – sunt acolo mi-a permis deducţia că băltoacele de flăcări se îngrămădeau sus, foarte sus, iar nenumăratele prezenţe fosforescente şuierau în colcăiala vidului un ordin. O farsă, neîndoielnic, un ecou a ceea ce nu apucase, de facto, să se producă, dar voalul fusese (de când?) sfâşiat. Acest ordin a rămas o parodie.

             Am ajuns înapoi la maşină refuzând orice înţelegere. Nu sunt, la urma urmelor, entomolog. Faţă de Moeciu, în Bucureşti era tare cald. Am preferat să dau vina pe asta.