Terorismul in Romania (23)

Din enumerarea acţiunilor secţiilor teroriste ale Partidului Comunist şi Internaţionalei a III-a până la mijlocul luinii aprilie 1921, rezultă atât frecvenţa cât gradul lor de periculozitate, desori acestea soldându-se cu victime, în vreme ce agresorii, când se întâmpla să fie capturaţi, erau pedepsiţi cu o stranie blândeţe. Convingerea unor politicieni români că aceştia acţionează “după cum le dictează conştiinţa”, acesta fiind un drept garantat de sistemul democratic, precum şi apartenenţa lor la etnia intangibilă care dăruia istoriei “brigăzile internaţionale”, sunt cele două elemente care au legat justiţia de mâini. Culmea: la Paris, aproape zilnic, comuniştii şi adepţii fundamentalişti ai democraţiei manifestau cot la cot împotriva abuzurilor pseudojustiţiei române! Mai mult, rezistenţa zilnică a statului român la dezintegrarea plănuită de Komintern era privită ca o “continuare zilnică a măcelăririi muncitorilor”… Partea proastă a acestor manifestaţii era că deranjau diplomaţia română, Diamandy şi apoi Titulescu explicând în detaliu, dar zadarnic, în ce constă adevărul românesc şi adevărul bolşevic. În anii1921-1924 activitatea teroristă bolşevică a fost atât de intensă, încât consemnarea ei selectivă a condus la apariţia unei broşuri – din care am reprodus câteva acţiuni în episodul trecut – sub semnătura lui Gheorghe Tătărescu! Din informaţiile primite de la Serviciul secret al Armatei s-a întocmit un tabel pe anii 1919-1925  “al organizaţiilor teroriste descoperite în Basarabia” cuprinzând 118 de asemenea organizaţii. A se observa că este vorba doar de Basarabia. În restul ţării câte vor fi fost ? Câte consemnate şi de Siguranţă ?

Toate eforturile, toate atentatele îndreptate contra autorităţilor şi populaţiei paşnice din România au urmărit un scop précis, care nu numai că nu reprezenta lupta de clasă ori răzbunarea muncitorimii pentru exploatarea nu rareori nemiloasă, ci se găsea la ani-lumină de însăşi ideologia leninistă. Acest scop avea ca suport secularul imperialism rus transformat prin cosmetizare  în imperialismul Rusiei Sovietice. Dar, spre deosebire de Rusia pravoslavnică, noua Rusie era port-drapelul luptei de distrugere a lumii creştine cu armele revoluţiei clasice: teroare, abuzuri, delaţiune, confiscare de bunuri şi de conştiinţe, valuri de condamnări gratuite. Acest aspect, ţinut secret până astăzi, a fost relevat de evenimentele din primele două decenii “roşii” de după ultimul război mondial, când naţiunile creştine din ţările cedate pentru experimentul communist au suferit o cruntă prigoană cu substrat religios din partea străinilor de altă religie, din acest unghi procesul de comunizare fiind unul dintre cele mai lungi şi sângeroase războaie (anti)religioase din istorie. România a fost programată să cadă în ghiarele Moscovei încă din anii intebelici, în 13 decembrie 1918, în plină copilărie a puterii sovietice, sau în toamna anului 1924, în momentul maturizării acestei puteri. Cum vom vedea, din cauza poziţiei geostrategice, de căderea ei depindea însăşi bolşevizarea Balcanilor…În ziua de 8 august 1924 Comitetul Executiv al Internaţionalei a III-a aproba “Proiectul de operaţie al comuniştilor din România”, care trebuia să dea viaţă visului de distrugere a statului român ale cărui prime episoade le-am urmărit la Iaşi şi în Crimeea şi pentru care a ucis şi s-a sacrificat Max Goldstein. Datorită importanţei “ca metodă de lucru” cât şi din motivul necunoaşterii sale (cu excepţiile de rigoare), îl voi reproduce integral : “ De acord şi împreună cu secţia comunistă balcanică, cu participarea comuniştilor de seamă, sub preşedenţia secretarului general Kolarov, în ziua de 8 August la sediul Cominternului s-a aprobat următorul plan de acţiune în România, aplicabil în prima jumătate a lunii septembrie a.c.

Ca principiu s-a admis că în toate acţiunile ce vor avea loc în statele din Balcani, (de remarcat, s. n.) Uniunea Sovietică să nu participe oficial. Ajutorul efectiv, cu oameni şi mijloace materiale, este dat numai de comuniştii grupaţi în centre şi care (nota bene, s. n.) îşi iau asupră-şi responsabilitatea pentru ei. Planul se reduce la următoarele acţiuni : Întreaga Românie este împărţită în cinci zone.

Prima zonă, sau cea de Nord, cuprinde raionul Bucovina, în care drept focare de propagandă şi centre pentru viitoarea revoluţie, se indică: Cernăuţi, Comeanca, Bertina, Pârcani, cu direcţia generală spre Iaşi. Ca punct central de operaţie apare Comeanca, întrucât grupul de acolo are îndatorirea să asvârle în aer podul de pe linia ferată Cernăuţi-Paşcani, fapt datorită căruia Bucovina va rămâne izolată de restul ţării. De acolo, înaintarea generală de-a lungul căii ferate are direcţia spre sud, în special spre Iaşi, unde trebuie să facă legătura cu teritoriul sovietic, şi anume cu forţa organizată le Znamenski, în grânarul Basarabiei. Acest detaşament urmează să treacă peste Nistru ceva mai la sud de Raşcola, distanţa cea mai scurtă între Iagorlik şi Iaşi. În fruntea detaşamentului stă Maevski, cu cartierul general la Subotina.

A doua zonă e Basarabia propriu-zisă. În raionul Basarabia nu se presupune nici o acţiune de seamă. Numai la sud, aproape de la vărsarea Nistrului şi până la Gurile Dunării, va trebui să aibă loc partea principală a revoluţiei. Drept căi de operaţii apar: Tusla, Tatar-Bunar şi Cartol. În acest punct sunt pregătite de mai înainte depozite de muniţiuni şi ele apar ca puncte de reuniune ale prietenilor orgenizaţi care, odată uniţi cu Terente, trebuie să înainteze spre Galaţi cu scopul de a-l ocupa. Ca loc de concentrare a grupurilor este indicat Ismail-Chilia-Reni, de unde urmează să se dea atacul general asupra Brăilei şi Galaţiului. În acest raion trebuie să aibă loc evenimente de seamă. Detaşamentul de ajutor din teritoriul sovietic urmează să treacă graniţa în raionul Olăneşti-Budachi-Tusla.

A treia zonă, Sud-Răsărit, cuprinde Dobrogea românească şi întreaga Silistră. Ca centru al revoluţiei este indicat Călăraşi-Silistra-Olteniţa. În raionul Călăraşi-Silistra-Olteniţa urmează să se facă demonstraţie la Budeşti, cu scopul de a ameninţa Bucureştiul. În acest raion acţiunea principală va fi desfăşurată la răsărit de Feteşti, unde trebuie să se rupă calea ferată şi să se mineze podul de pe Dunăre, fapt care ar avea ca urmare izolarea ţinutului de pe lângă Marea Neagră de România. În acest raion se pune mare speranţă pe lipoveni, care au făgăduit adesiunea lor şi o parte chiar au intrat în deteşementele lui Terente. Conducerea acestui grup, împreună cu detaşamentele sosite din teritoriul sovietic pe uscat, este încredinţată lui Kotovski supranumit cel Gros. Debarcarea e condusă de Godlevski-Gadilo supranumit Gremceski.

A patra zonă cuprinde raionul Banat şi Ungaria de Rărit( aici zona Zarandului, s. n.). Ca centru se indică: Lugoj, Piski(Simeria), Caransebeş. Aici este de presupus o revoluţie pe faţă, întrucât acest raion nu prezintă prea mare importanţă strategică. Centrul operativ se sprijină pe iredentiştii unguri, aceştia dându-şi consimţământul lor la un atac comun, dar urmărind numai interesele lor naţionale.

Tot astfel şi în zona a cincea, care cuprinde partea de nord(Maramureşul, s. n.), Ungaria răsăriteană(Crişana, s. n. ) şi Transilvania, cu centrul la Cluj, Dej şi Oradea. Aici pot avea loc numai demonstraţii, desfăşurându-se numai acţiuni mici cu detaşamente de lucrători şi ţărani.

Conducerea generală a operaţiei în zona întâi şi a cincea au luat-o asupra lor tov. Bădulescu(Gelbert Moscovici, s. n.), Zocinski, Rareniuc şi Karl Koz(Itzig Kallman, s.n.). În a doua zonă vor fi conducători tovarăşii Gherman, Goldstein şi Gruetenberg. A treia şi a patra zonă vor fi conduse de tovarăşii Kalifarski, Rankevici, Ivan Mironovici, Karl Koz şi Weissenburg.

Conducerea generală a revoluţiei Comitetul Executiv o încredinţează treimii speciale, compusă din tovarăşii Bădulescu, Goldstein şi Kalifarski.

Revoluţia trebuie să înceapă între 10-15 Septembrie. Atacurile cele mai îndârjite trebuie să aibă loc în prima zonă, pentru ca reuşita lor acolo să atragă atenţia tovarăşilor din Galiţia. În chipul acesta reuşita din Bucovina să fie semnalul pentru revoluţia din Galiţia, unde terenul este deja pregătit în proporţii destul de mari. Răscoala din zonele întâia, a patra şi a cincea trebuie să înceapă la o săptămână după desfăşurarea revoluţiei în zonele a doua şi a treia”.

Documentul relevă caracterul secret al acestui plan care va produce evenimentele tragice de la Tatar-Bunar prin neimplicarea „oficială” a Uniunii Sovietice, o calitate care a marcat toate acţiunile teroriste antiromâneşti, mai cu seamă, – cazurile cele mai fireşti şi mai numeroase, – când acestea erau declanşate prin ordine verbale. Istoricilor li se servesc „documente secrete” care, însă, nu dezvăluiesc activităţile secrete, nici măcar nu le presupun! Se mai observă din text că ura sovieticilor împotriva României era aşa de adâncă încât numesc regiunea dintre Tisa şi Munţii Apuseni cu numele de Ungaria Răsăriteană, deşi sunt evident deranjaţi de naţionalismul maghiar. Chiar mizează pe susţinerea „iredentiştilor maghiari”! Această „slăbiciune” aminteşte de crearea Regiunii Mureş Autonome Maghiare din „epoca Chişinevski”(nu Dej, cum e numită deloc întâmplător azi). Împărţirea în regiuni – nu prea – istorice a teritoriului românesc nu trebuie nici ea trecută cu vederea. Aceeaşi direcţie o vor urma Planul Valev şi mai noile Euroregiuni concepute probabil de „foştii comunişti”, de „foştii kominternişti” sau de kaghebiştii „refugiaţi” în Occident. De cei cărora urma să le fie făcut cadou teritoriul căsăpit din nordul Dunării, ce să mai vorbesc. Mă întreb doar dacă bănuiau antiiudaismul visceral al lui Stalin, sentiment care – privit de la distanţă – acoperă de ridicol speranţele, lupta şi sacrificiul teroriştilor roşii şi ale soldaţilor „brigăzilor internaţionale”, cei care au „scris paginile nemuritoare” ale aşa numitei „mişcări muncitoreşti” din România şi de aiurea. Terorismul interbelic de factură comunistă, nu doar comparabil cu terorismul postbelic, – iniţiat tot de Moscova, – ci şi mult mai activ, a însângerat aproape zilnic pământul românesc.Nu ar merita mai mult decât o abordare eseistică, precum cea de faţă, o tratare ştiinţifică?