Fetiţa mea, Sara, are doi ani şi nouă luni. Nu vorbeşte încă foarte bine, dar e dornică să comunice şi se enervează la culme dacă nu-i sînt înţelese vorbuliţele rostite într-un stil foarte personal. Mai mult, Sara adoră cărţile. Cele pentru copii, fireşte. Şi pentru că nu ştie să citească, ea priveşte exclusiv la poze, după ce în prealabil noi, adulţii, i-am narat basmul cu pricina. Dar fiind mititică, există primejdia, cu totul reală, ca ea să rupă – din neatenţie, din neputinţa de a manevra cumsecade ori chiar din arţag – paginile cărţilor de poveşti. De aceea, am încercat de fiecare dată să-i ofer cărţi cu coperte şi pagini cartonate. Fireşte că am căutat volume cu ilustraţii reuşite, viu colorate şi înfăţişare plăcută. De asemenea, fetiţei mele îi plac la nebunie cărţile în 3 D – adică acele volume cu ilustraţii în relief, avînd trei dimensiuni şi care ies „în afara” paginii, dînd iluzia de „realitate” palpabilă, pe deasupra caracterului „plat” al pagini obişnuite.
Dar ori de cîte ori am încercat să găsesc cărţi de acest tip deziluzia mea a fost cruntă. Aproape toate titlurile identificate erau de concepţie străină (britanică, italiană, germană, franceză), tipărirea fiind realizată în afara ţării (să zicem în Slovacia sau Ungaria). Preţurile erau prohibitive şi chiar dacă lucrul acesta nu m-a descurajat, ei bine, unele dintre titluri nici nu mai erau de găsit în stocul afişat pe web al editurilor, de parcă reeditarea ar fi fost un fenomen cu totul necunoscut editorilor respectivi.
Ei bine, iată contextul. Unul dramatic, trebuie să o recunosc fără plăcere. Şi asta pentru că în România nu există decît două edituri care să producă cărţi în 3D, şi probabil încă vreo patru-cinci care să realizeze cărţi integral cartonate, pentru copiii de sub trei ani. Nici în ceea ce priveşte celelalte tipuri de carte pentru copii, tipărite pe o hîrtie mai puţin groasă şi beneficiind de o policromie mai vetustă, realitatea nu e mai puţin tristă. În plus, într-o proporţie jenant de mare, toate aceste case de editură de profil preferă să achiziţioneze copy right-ul din Occident în vederea publicării cărţilor destinate copiilor, în loc să încurajeze, fie şi minim, creaţia autohtonă.
Pe scurt, e aproape imposibil să identifici o minimă concepţie locală, pornind de la design şi ilustraţie, şi sfîrşind cu textul şi modelarea tematicii infantile. Lucrurile stau de parcă în România, care este o ţară cu aproximativ 22 de milioane de locuitori, din care aproape 17% copii (de ambe sexe), adică vreo 3, 9 milioane de potenţiali utilizatori de carte tematică, nu ar exista nici public-ţintă, nici interes şi nici piaţă pentru astfel de obiecte comerciale cum sînt cărţile pentru copii. Situaţia e cu atît mai aberantă cu cît pe toate canalele mass media zilnic, de 18 ani încoace, toţi liderii de opinie, formali şi informali, se plîng de fenomenul dramatic al degradării calităţii învăţămîntului naţional. Auzim pînă la abuz şi suprasaturaţie că „televiziunea şi internetul ne distrug copiii”, care „au pierdut buna deprindere de a mai citi”.
Buun, şi dacă ar fi aşa? (În ciuda faptului că nici Netul, nici TV-ul nu sînt chiar atît de nocive dacă educatorii îşi iau cu seriozitate sarcina în serios.) Ce facem, noi, adulţii, părinţii, pedagogii pentru ca micuţii să se reapropie de lectură? Ce cărţi le oferim? De ce calitate, grafică şi informaţională? La ce preţuri? Prin ce tipuri de politici ne protejăm investiţia în inteligenţa emotivă şi intelectivă a copiilor? Tăcere asurzitoare. Editurile care cutează să publice cărţi adresate micuţilor riscă preţuri prohibitive la tiparul color, căci sînt încadrate în categoria marilor comanditari de policromie (în genul corporaţiilor multinaţionale ce-şi execută materialele promoţionale!). Ca un titlu pentru copii să-şi merite investiţia, e nevoie ca tirajul să fie undeva pe la 5-10 mii de exemplare. Dar cine are bani să cumpere astfel de cărţi – sau, mai precis, cîţi dintre maturi se gîndesc să investească în bibliografie infantilă? Fatalmente, un procent indecent de mic. Aşa că pe piaţă ajung cinci sute, o mie, o mie cinci sute de exemplare – cifră total insuficientă, care se „erodează” greu, într-un interval temporal mare, iar reeditarea întîrzie încă şi mai mult, atunci cînd efectiv este luată în calcul… Sigur că lucrurile ar putea să stea mai bine dacă ar exista o legislaţie adecvată, care să încurajeze editurile să publice carte pentru copii în condiţii financiare speciale. Din păcate, nimic de acest gen nu a fost întreprins pînă acum de nici unul dintre cabinetele care s-au perindat pe la Palatul Victoria.
În esenţă, totul se petrece de parcă adulţii din România şi-ar urî din răsputeri copiii, neglijîndu-le educaţia livrescă „at home” – cea primară şi decisivă, pe care şcoala nu o va putea înlocui niciodată. Întrucît nu cred într-o astfel de prezumţie, psihanalitic, nu pot decît să intuiesc faptul că maturii mioritici îşi urăsc de fapt propria copilărie, aceea comunistă şi ceauşistă în cazul majorităţii lor, ei fiind victimele inconştiente ale unei stranii compulsii la repetiţie de tip comunitar. Prost aşezaţi în copilăria lor, aceştia, prin intermediul odraslelor proprii, caută să revină, marcaţi de culpabilitate, la locul „crimei”, în speranţa deşartă că ar putea să repare ceva. Dar, la fel ca în orice compulsie, revenirea este mecanică şi speculară, căci nimic nu este reaşezat pe baze noi, sănătoase, iar senzaţia trăită este identică în maleficiul ei cu cea originară, destructurantă. La rigoare, părinţii de azi proiectează asupra copiilor proprii atitudinea pe care o simt faţă de îndepărtata lor copilărie. Prin urmare, cîtă vreme părinţii români ai anilor 2000 nu vor ieşi din cercul masochist al unei asemenea funcţionări psihice, e greu de presupus că micuţii lor, văduviţi de formativitatea lecturii private, vor fi mai sănătoşi ori mai normali decît genitorii lor… Şi e păcat, zău aşa.
