Un fals pericol

            Teoria darwinistă nu m-a enervat niciodată. Sau, oricum, nu din motivele pentru care i-a enervat pe alţii. La început, nu eram atât de credincios încât să fiu iritat de înlocuirea lui Adam cu un australopitec. Mai târziu, Ţuţea şi Sábato mi-au oferit argumente suficient de puternice ca să n-am migrene legate de evoluţionism. Primul: că suntem liberi să credem că ne tragem din Dumnezeu ori din maimuţă, dar că riscăm să se vadă care ne-a fost opţiunea. Cel de-al doilea: că, dacă Dumnezeu este atotputernic, nu-l costă nimic să creeze lumea în şase zile şi apoi să presare câteva schelete de megatherium pe ici-pe colo pentru a pune la încercare credinţa sau prostia oamenilor. În urma acestora, a mai venit şi Borges, care, jucându-se pe o temă din Russell, ne-a avertizat că Dumnezeu ar fi putut crea lumea cu cinci minute în urmă, prevăzând-o cu o memorie care aminteşte un trecut iluzoriu.  

            În consecinţă, opera lui Darwin nu mi s-a părut nicicând suficient de periculoasă pentru ca ideile pe care le susţine să merite a fi combătute cu încrâncenare. N-am văzut nimic asimilabil terorismului intelectual în Originea speciilor. Nu mai mult decât puteam considera vinovate romanele unui Dumas tatăl. Astăzi, mi se pare că D’Artagnan l-a bătut pe T-Rex, evoluţionismul arătându-mi-se nu ca o blasfemie, ci ca o tâmpenie.

            Fireşte, am încercat să mă feresc de plasa banalului deghizat în evidenţă. O glumă dovedind puţină perspicacitate vizează o idee leibniziană, ridicând (prea) simpla întrebare: dacă asta este cea mai bună dintre lumile posibile, atunci cum vor fi fost celelalte? Facil să transpui nedumerirea în perspectiva teoriei evoluţioniste: umbli 10 minute pe stradă, vezi mutrele celor care şi le scot la plimbare şi te întrebi ce ne făceam fără Darwin… Dacă ăsta e rezultatul a milioane de ani de glorioasă evoluţie, nu îndrăzneşti să imaginezi cum ar fi stat lucrurile în lipsa ei… Repet, găsesc asemenea abordare a chestiunii destul de slabă. În fond, unele dintre cele mai mari izbânzi ale ştiinţei au avut drept rezultate perceptibile bomba atomică, topirea ameninţătoare a banchizelor, cretinizarea online şi filmele imbecile. 

            O altă problemă, însă, mă intrigă. Fie şi neţinând seama de prejudecăţi atavice (cum ar fi morala sau metafizica), fie şi rămânând la pura lumină a materialismului ştiinţific şi a pragmatismului contemporane, cum să crezi că şirul de transformări ce ne-a bricolat aşa cum suntem este demn a fi numit “evoluţie”?… Câtă vreme ne pierdem zilnic, admiţând că suntem sănătoşi tun, cu satisfacerea unor nevoi pe care le încearcă şi animalele? Desigur, nevoi mai mult sau mai puţin “coafate”. Punem sare, sos picant, împopoţonăm cadavrul unui curcan cu tot felul de ierburi, dar finalmente nu facem decât să amenajăm un bol alimentar deloc superior din punct de vedere metafizic unuia obţinut de orice alt omnivor. Ca să nu mai amintim operaţiunea inversă, care se datoreşte “evoluţiei” zisului bol într-un alt fel de bol… Acesta din urmă se bucură de o atenţie specială, producerea lui fiind pregătită cu faianţă şi gresie, robinet cu senzor (cu care, în curând, vom putea să stăm şi de vorbă în timp ce… mă rog…), plus figurina de plastic atârnată pe dinafară şi înfăţişând silueta grăsulie a unui băieţel care face pipi. Tragem apa, ieşim, ajungem în camera de lucru. Aici – Imperiul Spiritului. Am terminat cu mizeriile biologiei, gata cu fiziologia, trecem la Cele Înălţătoare. O.K. Presupunând că nu suntem acaparaţi de virusul “contemporaneităţii” şi al “cotidianului”, adică presupunând că nu scriem tot despre cum am mâncat, am fost la WC, am încălecat vecina şi am furat bani (ca să ne luăm adidaşi de firmă, prin care nu trece apa, şi deci să nu răcim ca animalele şi să crăpăm de pneumonie), avem la îndemână geniul. Ce scriem – atunci? Romeo şi Julieta, evident! Povestea imponderabililor tineri care, după ce o pun la greu în extratext, se hăcuie din pricina frustrării sexuale. Dacă nu era aşa, Romeo s-ar fi putut dedica studiului în loc să moară ca un idiot! Nici o mirare! În Iliada, până şi zeii participă la războiul început din cauza unei curve. Aţi observat cum se iau în gheare motanii pentru o mâţă în călduri, nu? Botezaţi-i Ulise, Ahile, Agamemnon, Paris, Hector, Aiax, Patrocle – şi veţi intra în istoria literaturii. Sau poate vreţi să mergeţi pe Lumea Cealaltă, să vizitaţi Reversul. Excelentă iniţiativă! Numiţi-vă aleasa cum vreţi, Euridice sau Beatrice: rezultatul va fi acelaşi: “evoluţia” erecţiei de la statutul de întărire a unor muşchi la cel de capodoperă!    

            Nici nu trebuie să căutăm exemple monumentale. Avem întâlniri de afaceri sau discutăm despre Schopenhauer la restaurant, printre dinţi care sfâşie cărnuri şi intestine ce le mărunţesc. Instanţele care oficializează decizii majore sau pecetluiesc impresionante lucrări ale minţii (de la nuntă la simpozioane şi de la tratatele de colaborare la premiile Academiilor) sunt pişcoturile, pateurile, băuturile şi alte asemenea obiecte ori substanţe destinate înfundării în tubul digestiv. Din considerente pur spirituale băgăm în noi tot felul de chestii. Ca să nu mai spunem că dormim ca vitele – zilnic – în loc să citim, să pictăm, să compunem, să construim ori să rezolvăm probleme de matematică 30 de ani fără întrerupere.    

            Suntem “evoluaţi” fiindcă am înlocuit botul în carotidă cu mitraliera, vaca moartă cu “muşchiuleţul filé”, ritualurile de rut cu “Blondo, bem o ţuică?”, pişarea cu micţiunea şi hoitul cu persoana decedată. Pe scurt, în calitatea noastră de cimpanzei ultimul răcnet, ne putem bucura dacă totuşi ne-a căzut părul de pe frunte. 

            Pe scurt, nu găsesc nici o logică aptă să justifice indignarea sau teama de evoluţionism. Atâta vreme cât lectura unei pagini din Hegel mai riscă a fi întreruptă din cauza durerii de dinţi, a foamei, a nevoii de a merge la closet sau de imaginea unor ţâţe, Darwin nu este un atentator la nu ştiu ce tradiţie, ci un cretin.