Bomba lui Goldstein a făcut câteva victime: generalul Coandă, tatăl ilustrului savant, zăcea rănit pe estrada prezidenţială; în apropiere se lamentau episcopii Ciorogariu şi Nifon; în stânga lor, la picioarele băncii ministeriale, ministrul justiţiei, incoruptibilul Dimitrie Greceanu, se zvârcolea într-o baltă de sânge; răsturnat peste balustrada stenografelor, Spiru Gheorghiu se afla între viaţă şi moarte; la fel senatorul Barbu Cerna, la două scaune distanţă, şi secretarul Senatului, Virgil Budescu. Pe episcopul Dimitrie Radu, jandarmul de la intrare şi câţiva senatori l-au găsit mort, cu pieptul şi obrazul stâng sfârtecate de schije, în spatele estradei prezidenţiale, unde fusese proiectat de suflul exploziei. Toţi senatorii răniţi mai grav sau mai puţin grav au fost transprtaţi la Spitalul Colţea din apropiere. Regele i-a vizitat după nici zece minute, interesându-se de starea lor şi implorându-i pe medici să facă tot posibilul să-i salveze. Dimitrie Greceanu şi Spiru Gheorghiu nu au rezistat, cu tot efortul depus de profesorul dr. Thoma Ionescu, fratele omului politic conser-vator-democrat Take Ionescu, numit de la 13 iunie 1920 ministru de externe în guvernul generalului Averescu. La trei zile de la atentatul comunist – participaseră, totuşi, vreo 15 comunişti, indiferent de gradul implicării, filiera roşie fiind, fără discuţii, certă -, bilanţul era grav pentru siguranţa cetăţeanului român: doi senatori şi însuşi ministrul justiţiei fuseseră ucişi în inima Capitalei.
Departe de a jubila, Max Goldstein a rămas în Bucureşti încă patru zile. Doar trei morţi, şi aceia neimportanţi pentru stăpânii de la Moscova, cu aşa ceva nu se putea declara satisfăcut. Setea lui de sânge suferea umilită, frustrată. Târcoalele agenţilor nu au constituit singurul motiv pentru care a părăsit ascunzătoarea din strada Stelea. Trebuia să plece urgent la Harkov, pentru a-1 informa pe Zinoviev personal de cauzele neîndeplinirii misiunii: asasinarea exemplară a generalului Averescu. Fără să bănuiască, a fost urmărit pas cu pas pe ruta Galaţi-Iaşi-Cernăuţi. Aşa s-a ştiut că la Iaşi a achiziţionat o „casă conspirativă” împreună cu o „cârtiţă”, tovarăşul Constantin Palade, zis Costică Popescu, la Râpa Galbenă nr. 2. în mod curios, casa a servit ca „loc de întâlnire tainic” al agenţilor kominternişti până în vara anului 1931, de unde deducem că Moscovei nu-i păsa de viaţa ori de libertatea agenţilor ei şi că punea preţ doar pe menţinerea asediului asupra psihicului autorităţilor – în acest caz – române. însă şi mai curios: din iniţiativa lui Corneliu Zelea Codreanu, la nr. 4 studenţii ieşeni cu convingeri patriotice şi naţionaliste vor construi în 1924-1925 un cămin studenţesc. Să fi fost o pură întâmplare? Pentru ambele tabere era o vecinătate intolerabilă şi totuşi, vreme de 6 ani, nu s-a înregistrat nici o agresiune între cei de la nr. 2 şi cei de la nr. 4!
Ancheta a stabilit că numitul Max Goldstein, zis Stejaru, zis Samy Belinsky, zis Theoharie, zis Serghie a ajuns la Iaşi în preajma Crăciunului şi că, la recomandarea lui Berea Herşcu Burăh, i-a cerut lui Costică Popescu, cizmar de pe uliţa Pricop, să-1 adăpostească un număr de zile. Până aici nimic deosebit, însă mai departe judecătorul de instrucţie a notat că, deşi nu avea încredere în Palade, Goldstein i-a mărturisit că el este autorul atentatului de la Senat… Cuvintele se bat cap în cap: cum să facă o mărturisire de o gravitate maximă unui individ pe care abia acum îl cunoştea şi în care, cât se poate de firesc, nu avea încredere? Mai departe se afirmă că, profitând de venirea la Iaşi a mamei lui Palade, Goldstein a cumpărat pe numele acesteia casa de la Râpa Galbenă nr. 2 ca loc de întâlnire conspirativ pentru tovarăşii săi de luptă necunoscuţi de autorităţi. Presupunând că Palade nu a suflat un cuvânt Siguranţei despre casa conspirativă, ea a fost sigură doar doi ani, până la proces. Atunci funcţia ei tainică a devenit cunoscută nu numai autorităţilor, ci şi presei, care i-a consacrat cel puţin o frază în articolele dedicate lui Goldstein. De la agenţii ei şi din presa română, Moscova a luat cunoştinţă de deconspirare încă din vara lui 1922. Este evident că, prin intermediul presei, această funcţie a fost cunoscută şi de Codreanu, şi tot din vara anului 1922. Cu toate acestea, autorităţile române au tolerat în continuare funcţia ei de „casă conspirativă”. Moscova nu a interzis folosirea ei de către cei trimişi în România cu misiuni secrete, iar Codreanu a dispus construirea unui cămin studenţesc în vecinătatea imediată…
Pentru a menaja de suspiciuni conspirativitatea lui Constantin Palade, Siguranţa a organizat, câteva zile mai târziu de la achiziţionarea casei conspirative de către Goldstein, „verificarea vizei militare”. * Informat de manevră, Palade i-a mărturisit oaspetelui său că, fiind dezertor din marină, e nevoit să părăsească Iaşiul şi să se ascundă. Au ieşit împreună din oraş: Palade s-a îndreptat „spre Galaţi, unde va fi prins, dar va reuşi să evadeze de sub escortă”, iar Goldstein spre Harkov, via Cernăuţi. Trebuie spus că generalul Averescu era la curent zilnic atât cu mersul anchetei, la care colaborau Siguranţa şi Institutul Geografic al Armatei, cât şi cu noutăţile manevrei de intoxicare a opiniei publice şi a agenţilor comunişti. Presa vremii abundă în piste false şi aiureli detectiviste, pe care părea că le împărtăşeşte şi generalul. Bineînţeles, cu cât era mai intensă agitaţia românilor, cu cât creştea numărul supoziţiilor vizavi de atentat şi de atentatori, cu atât se simţeau mai în siguranţă Goldstein, Osias şi Lichtblau. Ziarele vuiau, de pildă, despre „sigura implicare a ungurilor”, dând la iveală acte de terorism regional până atunci necunoscute şi definind terorismul în termeni apropiaţi celor uzitaţi după al doilea război mondial. în definitiv, ce diferenţă este între Goldstein şi Carlos sau bin Laden?!
Dezinformarea s-a menţinut „la putere” până în dimineaţa zilei de 22 februarie 1921. Atunci, Alexandru Averescu a avut o scurtă întrevedere cu directorul Siguranţei, Romulus Voinescu, care probabil că 1-a informat despre încheierea anchetei. A doua zi, agenţii Siguranţei au arestat-o pe Măria Simoiu, dovedită spion sovietic de către agenţii Institutului Geografic al Armatei, şi, mai mult decât atât, implicată cumva în atentatul din 8 decembrie 1920. La interogatoriu, aceasta a declarat fără să stea pe gânduri că îl cunoaşte pe autorul sângerosului atentat, i-a dat şi numele conspirativ „Stejaru”, binecunoscut Siguranţei, şi i-a făcut o descriere fizică aproape fotografică. Ce agenţi secreţi recrutau sovieticii! Pentru bună purtare, Măria Simoiu a fost eliberată în 4 aprilie 1921 sub pretextul aparent ridicol că „femeia a promis să revină în arest cu teroristul Stejaru”… Eliberarea ei a avut un tâlc, care probează atenţia de care se bucura Goldstein din partea Siguranţei: teroristul revenise în Bucureşti cu o zi înainte, în 3 aprilie. Nu era imposibil ca Măria Simoiu, informată de prezenţa lui în Capitală, să-1 predea pe Goldstein agenţilor români chiar în preajma arestului! Labila femeie-spion nu a rezistat situaţiei şi pe cât de uşor îl denunţase autorităţilor, pe atât de uşor i-a denunţat teroristului la întâlnire maşinaţia acestora, sfătuindu-1 să dispară urgent din România, unde este dat în urmărire pe ţară. Mai mult, i-a dezvăluit că fusese urmărit încă de la evadarea de la Văcăreşti şi că i se cunoşteau legăturile şi ascunzătorile.
Stupefiat de cele aflate, Goldstein, care, simţindu-se în siguranţă, revenise în Bucureşti cu gânduri măreţe, a pornit în grabă spre Giurgiu flancat de patru bolşevici, între care chelnerul Leonte Filipescu. De ce l-o fi acceptat Max Goldstein în suita sa? Cum avea să afle chiar în ziua arestării, traseul i-a fost cunoscut cu precizie şi nu aed că Siguranţa îl ştia de la cei trei evrei care l-au însoţit până la Sofia. Teroristul a stat ascuns în Bulgaria până în ziua de 19 noiembrie 1921. Se pune întrebarea: ce anume 1-a determinat să revină în România? Ei bine, Romulus Voinescu a dispus arestarea întregii Secţii Teroriste plantate de Moscova roşie în România.
Obişnuiţi cu numeroasele evadări ale „tovarăşilor” din închisorile româneşti şi nepăsându-le de aranjamentele acestora cu Siguranţa Statului şi de riscul la care îl expuneau, conducătorii de la Moscova i-au dat ordin lui Goldstein să intre în România şi să facă tot posibilul ca să-i elibereze pe tovarăşii de luptă. Acest extremist, care s-ar fi aruncat în aer dacă i se ordona, a izbutit să treacă Dunărea în seara zilei de 19 noiembrie 1921 pe la punctul de frontieră Ramadan, cu intenţia ca, ocrotit de întuneric, să ajungă în Bucureşti în zorii zilei următoare. La capătul unui pod peste unul dintre coturile fluviului a fost somat să se oprească de către grănicerul Alexandru Heringa. S-a dat invalid de război, dar, când i s-a cerut să se legitimeze, a încercat să-1 corupă cu o sumă de bani. Refuzând banii, soldatul i-a cerut să-1 însoţească la corpul de gardă. Pe drum, Goldstein a profitat de o clipă de neatenţie a grănicerului şi 1-a rănit grav cu un pistol. Ce a urmat este de domeniul eroicului. Heringa a reuşit să dea alarma şi să descrie semnalmentele ticălosului. După câteva ore de căutări prin smârcuri, jandarmii şi locuitorii satelor din zonă l-au prins, dar după un schimb de focuri. Trei săptămâni mai târziu, în dimineaţa zilei de 7 decembrie 1921, la un an fără o zi de la atentat, sergentul Alexandru Heringa a primit din mâna ministrului de război, generalul Răşcanu, medalia „Bărbăţie şi credinţă”, clasa a Ii-a.