Terorismul in Romania (20)

Este instructiv de urmărit pregătirea atentatului de la Senat pentru a cuprinde cu ochii minţii vastitatea acestui imperiu subteran care a fost mişcarea bolşevică. De la bun început trebuie să subliniez că anchetatorii au strecurat şi informaţii eronate, dar într-un mod profesionist: unei părţi a presei i-a furnizat date corecte într-o zi, alteia false, tot în aceeaşi zi, a doua zi inversând situaţia din ziua precedentă, astfel încât cei implicaţi să fie derutaţi şi să se considere cât de cât în siguranţă. Aşa a apărut „chestiunea braţului lipsă al lui Goldstein”: a fost cel stâng sau cel drept? Doar la proces, când a apărut inculpatul, s-a putut observa că în realitate este ciung de braţul drept…Mergând pe firul anchetei, în episodul trecut am căzut şi eu în aceeaşi eroare, ca mulţi dintre ziariştii vremii. Totodată, ancheta s-a divizat pe investigarea mai multor piste, ceea ce mi se pare firesc, deşi în epocă s-a considerat că a fost o eroare de metodă, care a întârziat prinderea teroristului şi arestarea colaboratorilor lui. S-a reproşat că au apărut în presă date false, că au fost anchetaţi oameni nevinovaţi, recte teroriştii unguri Oskar Bordo şi K. Nistor, care au fost aruncaţi în ghiarele presei(ce păcat!), că şeful Siguranţei îşi încerca talentul de dramaturg tocmai în acele zile fierbinţi. Nu vreau să-l apăr pe Romulus Voinescu, directorul general al Siguranţei, însă consider că a procedat ca un excelent profesionist. Nu s-a ştiut de la început cine este vinovatul şi cum s-a acţionat, iar când a început să se închege firul real, aceasta s-a făcut pas cu pas, după analiza şi verificarea declaraţiilor fiecărui individ anchetat din peste 200 de suspecţi! Pe de altă parte, nu-i deloc exclus ca Siguranţa să fi cunoscut de la bun început făptaşul, dar din dorinţa da a afla întreaga reţea teroristă să fi amânat capturarea lui.

Opinia publică ignoră mecanismul care generează cazul terorist – cauza şi ordinul execuţiei, executanţii şi colaboratorii lor, logistica, – mulţumindu-se, de obicei, cu prinderea şi condamnarea executantului, de parcă acesta ar fi acţionat de capul lui. Bănuiala că agenţii români au fost mai informaţi decât s-a presupus şi încă se mai presupune vizavi de punerea în scenă a atentatului din 8 decembrie 1920 şi de implicarea lui Max Goldstein, este susţinută de amănuntele apărute în presă l-a scurt timp după capturarea acestuia şi care nu puteau fi cunoscute atât de detaliat, uneori zi cu zi, într-un răstimp atât de scurt. Mai mult, toţi colaboratorii erau cunoscuţi: cei de etnie evreiască aflându-se după gratii, în vreme ce majoritatea celor de etnie română se zbenguiau în libertate şi nu doar fiindcă erau români…Practic de la ei au aflat anchetatorii tot ce s-a întâmplat, de când şi numele executanţilor propriu-zişi. Datele culese de la ei şi cele obţinute pe teren de agenţi au permis procurorilor militari să întocmească un dosar nu doar voluminos, ci şi imbatabil din punct de vedere factual şi incriminatoriu. S-a putut stabili că în dimineaţa zilei de 5 decembrie 1920 un „om curat”, angajat magaziner la Atelierele CFR, Gheorghe Pârvulescu, a fost trimis de către „tovarăşii” N. Negoiţă şi Ion Olteanu, secretarul sindicatului chelnerilor şi „comunist” cu numele conspirativ Copăceanu, la domiciliul tov. C. Ţâţândei din strada Dumitrescu 56 pentru a ridica şi duce acasă o valiză cu două obuze, urmând să o predea unui tânăr cu un neg pe nas care se va prezenta cu parola „Sandu”. Era numele conspirativ al lui Saul Osias, 20 ani, student în anul II la Politehnică. A doua zi, tânărul a venit la adresa menţionată, a spus parola şi a plecat cu obuzele. Le-a dus în casa arhitectului Lichtblau din strada Stelea nr. 14, în care locuiau prietenii lui Leon, 22 ani, student la Facultatea de Drept şi Pepi Lichtblau şi, de când evadase de la Penitenciarul Văcăreşti, tov-ul Max Goldstein, 30 ani, funcţionar comercial.

Este interesant de ştiut că obuzele – „de mortier de tranşee german model 1916” şi de dimensiuni diferite – fuseseră procurate de Alecu Constantinescu în chiar ziua evadării sale. De la el au ajuns la „informatoarea” Vasilica Dăescu, care le-a predat lui Petre Ulariat, iar de la acesta la Gheorghe Pârvulescu. Un traseu întortocheat ce denotă nu doar fireasca prudenţă ci şi labirintul mişcării comuniste din Bucureşti. Implicarea „imprudentă” a lui Alecu Constantinescu cred că ascunde cauza „evadării în grup”: la proces s-a afirmat că Siguranţa fusese informată încă din a doua jumătate a lunii noiembrie că Moscova a ordonat celulei teroriste să comită „ceva deosebit de grav”, nu se ştia ce, când, contra cui şi cine trebuia să fie executantul. Este logic ca această instituţie să fi luat în serios informaţia şi să fi conceput un plan de contracarare pentru a fi stăpână pe situaţie şi a-i manipula pe executanţi. Nu numai Alecu Constantinescu a dat o mână de ajutor, în cazul lui în mod conştient, este posibil ca şi Max Goldstein să fi jucat, dar fără voie, rolul călăului manevrat de Siguranţă. Şi el fusese lăsat să evadeze de la Văcăreşti… Făcuse greşeala să creadă în cuvântul ziaristului şi colecţionarului de artă Alexandru Bogdan-Piteşti, închis „pentru colaboraţionism cu germanii”, care, după ce îi câştigase încrederea cerându-i soţiei sale Silvia să-i confecţioneze „bietului om” un pulover şi să-i cumpere o proteză, îi devenise un fel de duhovnic. Cel care îşi bătuse joc de naivitatea germanilor, care şi-au închipuit că îi pot cumpăra cu bani grei trădarea de patrie, îi informase pe agenţii Siguranţei că „bietul om” visa la un atentat pe care trebuia să-l execute şi se văieta că, fiind închis, nu avea cum. După câteva zile Goldstein evada…Apoi, la nici două ore după tragicul eveniment, Bogdan-Piteşti si-a amintit că ar fi vorba de punerea unei bombe la Senat şi a tras concluzia că: „cum Golstein a reuşit să evadeze de sub escortă, aflându-se în prezent liber, faptul acesta îmi dă convingerea că numai el este autorul atentatului”.

Aşadar, şi înainte şi imediat după atentat, Siguranţa fusese informată în legătură cu eventualitatea atentatului cât şi cu numele posibilului executant. Puţin probabil ca această instituţie să fi scăpat vreun moment situaţia de sub control. Argetoianu a lipsit „din pură întâmplare”, Averescu a întârziat – tot „întâmplător” –  cu 5 minute la şedinţă, deşi locuia în Palatul Suţu, peste drum de Senat…Singurul lucru pe care nu-l înţeleg este motivul care a determinat Siguranţa să nu acţioneze şi pentru evitarea vărsării de sânge. Nu avea întreaga organigramă a celulei teroriste? Voia să studieze reacţia Moscovei şi a agenţilor comunişti? Sunt, cred, întrebări care vor rămâne fără răspuns. Să ne întoarcem acum pe strada Stelea. Pentru corecta informare se cuvine să precizez că arhitectul Lichtblau îşi petrecea concediul în străinătate şi că nu avea habar că fiii lui simpatizau cu bolşevicii, că îl găzduiau pe cel care va deveni inamicul public nr. 1 în România. A aflat, stupefiat, abia la proces. Personal mă uimeşte faptul că „maşina infernală” a fost asamblată doar de Max Goldstein, fără ajutorul cuiva. Experţii au stabilit că obuzele au fost introduse unul în altul, obţinându-se un focos dublu de care au fost legate două fire ce duceau la o baterie şi la un ceas deşteptător, aceste din urmă elemente fiind conectate în serie. Lucrarea încheiată după câteva ore de la sosirea valizei, Goldstein, Saul Osias şi Leon Lichtblau au ţinut o scurtă consfătuire datorită unei diferenţe de păreri, Osias şi Lichtblau opinând că ar fi mai potrivit scopului şi mai moral să atace sediul Siguranţei. Goldstein i-a contracarat cu argumente susţinând că „mult mai moral este atacarea oligarhiei române în propria casă, care va fi şi coşciugul ei, Senatul”. În cele din urmă i-a convins cu aceste cuvinte: „aceasta este misiunea mea”. Fiind permis accesul publicului la şedinţele Senatului, Saul Osias a putut să asiste nestingherit la şedinţa din 7 decembrie, când şi-a notat detaliile cerute de Goldstein, de mare interes considerând decalarea cu o oră, de la 15, ora obişnuită, la 14, a ţinerii şedinţei de a doua zi.

Însuşi generalul Constantin Coandă, preşedintele Senatului, făcuse precizarea. Aflând de această modificare, Goldstein a crezut că a doua zi urma să fie o şedinţă excepţională a plenului Senatului cu participarea Regelui şi a guvernului Averescu, hotărând să profite de ocazie. La acea dată şedinţele Senatului se ţineau într-o sală de la parterul Universităţii, în partea de vest, ferestrele deschizându-se către strada Academiei. Max Goldstein, însoţit de mai tinerii Osias şi Lichtblau, a ieşit din casă la 22,15. Timpul era de partea lor: frig, viscol şi gheţuş, rari trecători încumetându-se să înfrunte o vreme aşa de vitregă. Riscul de a se întâlni cu vreun poliţai era minim. Parterul Palatului Suţu era luminat, semn că generalul Averescu avea invitaţi. Au ajuns la statuia lui Mihai Viteazul pe la 22,30. După ce s-au convins că jandarmul postat la intrarea în Senat stă undeva, lângă o sobă, cei trei aventurieri au traversat bulevardul şi, forţând o fereastră, s-au strecurat în sala de şedinţe. Le-a trebuit ceva timp ca să pătrundă înăuntru şi să instaleze „maşinăria infernală”, experţii stabilind că aceasta a fost instalată pe piedestal, în spatele tronului regal, la ora 3,15, ceasul fiind programat să explodeze peste 11 ore, la 14,15. Tinerii au ieşit având grijă să nu lase nici o urmă în sală sau la fereastră şi au ajuns acasă mergând pe strada Doamnei, mai ferită de pericolul întâlnirii cu vreun poliţist. Nu au închis ochii până nu a izbucnit vacarmul în centrul oraşului. Spre seară, Leon Lichtblau a ieşit după informaţii. Veştile nu erau chiar cele aşteptate: scăpaseră şi Regele(care nu venise) şi Averescu(care întârziase 5 minute), erau 6 morţi sau răniţi, ceilalţi(miniştri şi senatori) alegându-se doar cu o spaimă de moarte. Lui Goldstein nu i-a venit să creadă că existau supravieţuitori. Deşi simţea că agenţii Siguranţei sunt tot mai aproape de el, a stat în Bucureşti încă patru zile ca să afle bilanţul exact de morţi şi răniţi şi, mai cu seamă, de ce este atât de redus: un obuz nu explodase…