…şi extaz

În dimineaţa următoare, la orele 8 fix, când s‑au des­chis uşile Consulatului Elveţian, eram primii.

La 8 şi un minut primeam paşapoartele cu viza.

Cum locuiam după colţ, la 8 şi un sfert aruncam în mare grabă bagajele în maşină şi, în câteva minute, de­maram în trombă, urmăriţi de privirile înlăcrimate ale părinţilor.

În orele următoare, am scos tot ce am putut din mo­torul prăpăditei noastre Dacii. Din când în când, aruncam câte‑o privire furişă în oglinda retrovizoare, cu spaima că o să văd în urma noas­tră maş, ina miliţieifugărindu‑ne ca să ne interzică trece­rea graniţei.

Bineînţeles că ne‑a prins radarul.

De câte ori vedeam un miliţian, parcă‑mi cădea cerul în cap. Toată lumea ştia că, pentru a încuraja economisi­rea benzinei, au ordin să ridice cât mai multe carnete, şi că folosesc orice pretext ca să‑şi aducă la înde­pli­nire sar­cina. Aşa că vederea unei uniforme îmi iuţea pulsul, îmi dădea fiori reci şi mă făcea să‑mi vâr capul între umeri, ca un animal hăituit.

Miliţianul care ne‑a oprit, foarte politicos (probabil ex­cep­ţia care confirma regula), şi‑a declinat identitatea, apoi m‑a întrebat, cu o urmă de curiozitate:

—Încotro goniţi aşa?

—Către graniţă, am răspuns cu curajul disperării, ară­tând paşapoartele şi scoţând banii de amendă.

­—A! a zis el cu un aer înţelegător.

M‑am gândit de multe ori după aceea cât e de preţi­oasă comunicarea fără cuvinte între două făpturi ome­neşti.

Pe înserate, am ajuns la Rădăuţi, lângă graniţă. Un oraş liniştit de provincie, la vreo câteva sute de kilometri de Bucureşti. Un loc bun de popas. Ultima noapte pe pă­mân­tul patriei. Ultimul hop.

Am dormit iepureşte în camera de hotel, dar nu ne‑a deranjat nimeni.

Dis‑de‑dimineaţă, luându‑ne după rarele semne de circulaţie pe care era înscris magicul nume Siret, am mers pe nişte şosele pustii, printre câmpuri cu culturi re­begite.

Ne uitam cu luare‑aminte în jur şi, deşi priveliştea să­ră­că­cioasă nu se deosebea prin nimic de ceea ce văzusem până atunci, ni se părea că toate alcătuiesc un peisaj exo­tic, fabulos: decorul din care urma să se ivească graniţa.

Curând, au apărut mesagerii ei: doi soldaţi întrucâtva rufoşi, înarmaţi cu automate ameninţătoare. S‑au uitat multă vreme, bănuitori, de la pozele din paşaport la fi­gurile noas­tre şi vice‑versa, apoi, parcă fără chef, ne‑au făcut semn să trecem.

Văzând atâta vigilenţă, ne aşteptam ca frontiera să urmeze imediat. Dar am mai mers încă o bucată bună până să dăm de ea.

Siret e un orăşel amărât, cu o bisericuţă străveche în mijloc.

Control de paşapoarte la intrare.

Control de paşapoarte la ieşire.

Iarăşi o bucată de şosea pustie.

Primul lucru pe care l‑am văzut a fost coada. Zeci de maşini se înşirau în faţa noastră, până în zare, unde se des­luşeau nişte construcţii modeste, un fel de ghe­rete de‑a dreapta şi de‑a stânga drumului.

Cum cunoşteam dintr‑o îndelungă experienţă lecţia cozii, ne‑am grăbit să ne aşezăm disciplinat la rând, ca nu cumva să vină careva după noi şi să ne ia locul.

Sub soarele arzător, în maşină se făcuse o căldură de iad. În faţa noastră, călătorii ieşiseră din automobile şi se plimbau în jurul lor, cu mutre sastisite.

Se înnodau conversaţii.

Se schimbau informaţii.

Se împărtăşeau experienţe.

Se făceau pronosticuri.

Părerea generală era că, de‑acolo de unde ne aflam, trebuie să aşteptăm cel puţin şase ore până să ajungem în vamă. Pesimiştii rânjeau ironic, cu expresii atotştiutoare, dând de înţeles că aveam să stăm acolo până în ziua de apoi. Novicii (ca noi) ciuleau urechile, punând din când în când întrebări naive, care trezeau zâmbete de compă­timire.

Coada avansa ca melcul. Porneam maşinile şi mer­geam cinci, şase metri, apoi ne odihneam în soare timp de un sfert de oră sau mai mult. Şi iar mergeam câţiva me­tri. Câte un călător făcea o scurtă vizită în lanul de po­rumb din marginea drumului.

Am pornit de‑a lungul cozii.

Automobile cu polonezi, câteva cu est‑germani, mul­te cu români.

Un italian. Ce‑o fi căutând prin părţile astea?

În pas de plimbare şi cu cea mai inocentă figură pe care mi‑o puteam compune, m‑am apropiat de Dacia care ajunsese în faţă, sub copertina dintre gherete.

Cele două persoane din automobil, un bărbat şi o fe­meie cu chipuri necăjite, scoteau în mare grabă tot ce era în cufăr şi‑şi depuneau calabalâcul pe unul din parale­lipi­pedele mari de beton, care mărgineau fâşia de asfalt. După ce au golit complet maşina, vameşul s‑a uitat cu luare‑aminte prin toate colţurile, a ciocănit cu degetul în aripi şi în portiere, a ridicat canapeaua din spate şi a pi­păit pe dedesubtul ei. L‑a pus pe călător să ridice capota motorului.

Minutele treceau.

Căscam gura, fascinată, la privelişte. Uitasem de soa­re, de căldură, de coada care se întindea până departe, aştep­tând răbdător.

Vameşul a aruncat o privire grămezii de bagaje cam jan­ghinoase, apoi a arătat cu degetul un geamantan. Băr­ba­tul s‑a grăbit să‑l deschidă, dând la iveală niscaiva hai­ne şi multă lenjerie, printre care erau aşezate patru con­serve de fasole cu slănină şi o cutie cu nescafe.

—Hm. Câte conserve aveţi? a întrebat vameşul, răs­co­lind alene printre chiloţi şi maiouri.

—Zece, au răspuns într‑un glas cei doi. Cam pieriţi.

—Bani?

—N‑avem! s‑au repezit împricinaţii, cu oarecare uşu­­rare.

—Hm! a repetat omul şi, aruncând o privire peste gen­­ţile cu fermoarele deschise, cortul împăturit în sacul lui răpănos şi aragazul de voiaj, le‑a făcut semn oame­nilor să le strângă şi să plece.

Am luat‑o înapoi de‑a lungul rândului.

Timpul se scurgea pe nesimţite. Trecuse bine de amia­ză şi ne apropiam de gherete. Ne obişnuisem cu rit­mul în care înainta coada şi ni se părea, într‑un fel, că in­trasem în normal.

Din când în când, aruncam câte o privire spre cufărul maşinii. Ne gândeam cu fatalism la soarta conservelor pi­tite peste tot, la combinezoanele cu danteluţe destinate frumoaselor rusoaice, la sticlele de coniac puse ostentativ peste bagaje.

Briliantul ascuns în centura pantalonilor nu ne dădea bătăi de inimă. Eram siguri că nimănui nu‑i putea trece prin cap că suntem în stare de o ticăloşie de asemenea anvergură.

În sfârşit, pe la vreo două după‑amiaza, maşina din faţa noastră a demarat ca din puşcă spre zările sovietice.

Cu inima cam strânsă, avansăm sub privirile cerce­tătoare ale grănicerilor.

Fără nici o vorbă, întind paşapoartele omului în uni­for­mă care s‑a apropiat de portieră.

—Unde călătoriţi?

Are o figură de om cumsecade, cam obosită. Mă gân­desc că nu‑i uşor să stai încătărămat în uniformă pe căl­dura asta şi să sâcâi oamenii.

—Franţa.

—Mda, zice el, uitându‑se cu uimire la noi.

N‑am prea avea ce căuta la graniţa asta.

Nu mai spune nimic, ne întoarce spatele şi pleacă.

Stăm într‑o tăcere absolută câteva minute. Grănicerul se întoarce din gheretă.

—Paşapoartele dumneavoastră nu sunt valabile, ne co­mu­nică el, cu un chip ca de lemn.

Presupun că ne‑am albit spectaculos la faţă, pentru că, în clipa următoare, omului i se duce gura la urechi; ne spune chicotind:

—Staţi, staţi, nu‑i nimic, lipseşte semnătura voastră de sub fotografie! Semnaţi‑le acum, nu‑i nimic!

Râd grănicerii de bancul bun făcut ageamiilor, rân­jesc vameşii, zâmbesc mânzeşte călătorii din maşinile de după noi.

Noi, pe marginea infarctului, rămânem fără grai. Sem­­năm paşapoartele cu mâinile tremurânde.

Vameşul se apropie de noi, hlizindu‑se.

—Aveţi ceva de declarat?

Întrebare fatidică.

—Nu.

Sec.

—Hm. Câte conserve aveţi?

—Patru, declar fără ruşine, ignorând orice prudenţă.

—Hm. Dar bani româneşti aveţi? se interesează el.

—Nici un ban, zice Alex.

—Fiţi atenţi, e interzis să scoateţi bani româneşti din ţară şi, dacă vă prind cu bani nedeclaraţi, ruşii vă con­fis­că maşina, ne informează el. Discern oare o bună­voin­ţă ascunsă în glasul lui? — Deschideţi.

Ridic capacul cufărului. Frumos rânduite, două gea­man­tănaşe, o geantă, un mic aragaz de voiaj, două pături strâns împăturite, două cearceafuri, un cort în sacul lui. Echipamentul tip al turistului sărac.

Vameşul se uită la noi.

Încă suntem palizi după gluma cu paşapoartele. Dar privim fără fereală, ca nişte cetăţeni oneşti ce suntem. Ca nişte oameni care nu au nimic de ascuns.

—Hm. Treceţi, spune vameşul, făcându‑ne semn să în­chi­dem cufărul.

Asta a fost tot?

S‑a făcut amiază. Ne urcăm în maşină şi ne luăm zbo­rul spre lumea largă, încărcaţi de păcate, de infrac­ţiuni vamale şi de conserve.

Agonia s‑a încheiat. Începe extazul.

un vameş vigilent

 

 

Constatăm că extazul trebuie amânat. Urmează vama sovietică.

Considerăm cu ochi filozofic coada.

E lungă.

Nu ne trebuie mult timp ca să ne dăm seama că se mişcă parcă şi mai încet decât în partea românească. Nici nu mă mai deranjez să mă duc până în faţă. Ce pot vedea mai mult decât ce am văzut deja? M‑am blazat.

Timpul trece încet.

Din când în când, mai înaintăm câţiva metri.

Scoatem două sandviciuri şi le mâncăm în tăcere, fără chef. N‑am făcut nimic, dar suntem obosiţi.

Pe la 7 seara, intrăm în vamă.

În faţa noastră, un tânăr blond, în uniformă, contro­lează un călător polonez.

Are un chip de piatră, suspicios şi posomorât. Arată neînchipuit de com­­­­pe­tent. Numai privindu‑l, înţe­legi că orice cetăţean care se plimbă alandala peste fron­tiere nu poate fi decât un infractor sadea.

Un alt tânăr, îmbrăcat în aceeaşi uniformă, arătând ca fratele lui geamăn, îl strigă:

­—Vania!

Şi îi spune ceva pe ruseşte.

Dar Vania nu se lasă distras de la ocupaţia lui. Scoate tacticos cortul polonezului din săculeţ, îl desface şi în­ce­pe să‑l pipăie cu luare‑aminte, centimetru cu centimetru.

Îngheţ.

—I‑a scos cortul din sac, şoptesc.

Alex lasă capul pe spătar şi închide ochii. Pare foarte relaxat.

—Da, zice cu voce liniştită.

—Îl pipăie.

—Da.

La portieră se arată un grănicer.

Îi dau paşapoartele şi‑mi dă în schimb o foaie de de­cla­raţie vamală. În două exemplare. Trebuie să declarăm ce bunuri avem, în special bani şi obiecte preţioase.

Povestesc pe hârtie despre cei două sute de dolari pe care‑i posedăm în mod oficial şi descriu în amănunt, cum îmi cere textul imprimat, cele două inele cu briliante şi perle pe care le port.

Vine un vameş, citeşte declaraţia, arată spre inele şi rosteşte scurt:

—Davai.

Le scot de pe mâini şi i le întind. Se uită la ele cu o mu­tră atotştiutoare şi totodată critică, şi decretează:

—Eta ne briliantî.

Atâta rusă înţeleg şi eu. „Astea nu-s briliante”. Mă indignez.

—Briliantî, îi răspund, cam răstit.

—Niet, zice rusul.

Le înhaţă şi dispare cu ele în clădirea vămii.

Trece un sfert de oră. Nimeni nu ne mai dă atenţie. În­­­cep să mă neliniştesc. Inelele îmi sunt dragi. Unul e de la mama, celălalt de la mama lui Alex.

Cobor din maşină şi încep să mă învârt nervos în jur.

Prin praf, pe jos, văd aruncat un ineluş ieftin de ala­mă, strâmb.

Înţeleg deodată. Intri cu un inel de alamă, declari că e de aur şi ieşi cu unul de aur, cumpărat aici.

Un alt tip în uniformă se uită la mine cam batjoco­ritor. Îmi încerc ruseasca de baltă.

—Gde vaş coleg?

Râde.

—A plecat cu briliantele tale? îmi răspunde pe româ­neşte, cu accent rusesc. N‑avea frică, vine înapoi cu kila­gram!

Încă un sfert de oră.

Îmi ies peri albi.

Alex stă întins imperturbabil pe scaun, cu ochii în­chişi.

—Mi‑a luat inelele, mă plâng.

—Da.

Să‑ţi vină să‑l omori.

În sfârşit, omul cu inelele se întoarce. Pare nemul­ţumit.

—Briliantî.

Le‑a verificat!

Zâmbesc uşurată. Prea devreme. Continuă netul­burat:

—Eta ne perlî.

A, nu! Nu din nou!

Alex, fiu al unui român şi al unei rusoaice (care pre­ciza întotdeauna: „moscovită; rusoaică albă, nu bolşe­vică”), se dă jos din maşină şi‑i explică, într‑o rusească impecabilă, că perlele sunt mai ieftine decât briliantele şi deci n‑ar fi logic să fie false, dacă pietrele mai scumpe sunt veritabile.

Până la urmă, omul se lasă convins. Numără cu lua­re‑aminte, de două ori, perlele minuscule montate în co­roană în jurul briliantului, scrie pe hârtie câte sunt, îmi dă inelele înapoi, împreună cu un exemplar al declaraţiei, ştampilat de vamă, şi‑mi face semn să urc maşina pe o rampă, unde, în gaura din pământ, aşteaptă un tinerel înarmat cu o lampă, ca să controleze automo­bilul pe de­desubt. Individul îşi începe inspecţia, cu conştiincio­zi­tatea unui dentist care vrea să depisteze toate cariile pa­cien­­tului. Las Dacia acolo şi mă duc să recuperez paşa­poartele de la primul grănicer, care‑mi face semn să vin să le iau. Subpământeanul începe să zbiere după mine ca din gură de şarpe. Cum urlă pe ruseşte, nu pot decât să pre­su­pun că şi‑a terminat treaba şi vrea să‑i eliberez ram­pa. Nu mă emo­ţionez şi strig, continuându‑mi drumul:

—Minutuciku, grajdanin!

„Un minuţel, cetăţene!” O mostră folositoare din mo­destul meu bagaj de cunoştinţe de rusă. Iarba fiarelor. Tinerelul surâde încântat şi slobozeşte o rafală de cuvinte ruseşti: vreau să sper că înseamnă că pot lăsa maşina a­colo cât timp am nevoie.

Din păcate, circul nu s‑a terminat. Mai trebuie să tre­cem şi prin ghearele lui Vania.

Vigilentul vameş tocmai l‑a terminat pe polonez. L‑a terminat literalmente. Victima, roşie la faţă, îşi îndeasă claie peste grămadă bagajele în cufăr şi dispare cu toată viteza.

Vania se îndreaptă agale spre noi. Are o expresie sa­tis­făcută, de vulpoi care tocmai a ronţăit un pui. Mă trece un fior rece pe spinare.

—Unde sunt banii?

Ruseşte. Alex îi răspunde pe limba lui că nu avem nimic în afară de cei două sute de dolari oficiali.

—Nu dolarii. Banii ascunşi. Unde sunt?

—N‑avem nici un ban ascuns.

—Dacă găsesc bani la voi şi nu mi‑aţi spus, vă con­fisc maşina.

—N‑avem bani.

—Aveţi. Unde sunt? Dacă‑i găsesc, vă confisc ma­şina.

—Nu avem.

—Aveţi. Uite colo maşinile confiscate. Vreţi să ajun­gă şi ma­­şina voastră acolo? Unde sunt banii?

—Nu avem.

Parcă joacă amândoi un joc. Cu miză mare. Pe care vor amândoi să‑l câştige.

—Daţi totul jos din maşină.

Dăm totul jos. Vania se apropie de fiecare bagaj în parte şi întinde încet mâna spre el, uitându‑se atent în ochii noştri.

Stăm ca de lemn. Chiar şi atunci când pune mâna pe cort.

Rusul se înfurie. Înăspreşte tonul. S‑a posomorât de tot, e crâncen de‑a binelea.

—Ştiu că aveţi. Unde sunt?

—Caută, spune Alex şi ridică din umeri, arătând ne­gli­jent cu mâna spre cort.

Rusul trage nervos un şut în sacul cu cortul şi începe să cotrobăiască prin cabină.

În sfârşit, ceva!

În gentuţa mea cu lucruri de toaletă, un cilindru de carton subţire, mai mult decât suspect! Ce‑ar putea să fie într‑un asemenea ambalaj, altceva decât un sul de bani?

Mâinile lui Vania tremură de excitare, în timp ce rupe brutal cilindrul de carton în două. Din el scoate doi cilindri mai mici de vată, de care atârnă câte un şnuruleţ.

Se uită trăsnit la obiectele astea stranii.

—Ce e asta?

Alex rânjeşte.

—Lucruri pentru toaleta intimă a doamnelor, îi ex­plică el, pe jumătate amuzat, pe jumătate jenat.

Vameşul nu pricepe nimic. Binefacerile civilizaţiei occidentale nu au ajuns încă în regiunile astea ale glo­bului. Trânteşte înapoi tampoanele de‑acum inutilizabile şi se răsteşte:

—Plecaţi!

Nu aşteptăm să ne spună şi a doua oară. Îngrămădim de‑a valma totul în cufăr.

Capacul nu se închide. Nu‑i nimic. Îl tragem în jos, sărim în maşină şi o luăm la sănă­toasa.