Terorismul in Romania (19)

Sunt ani buni de când mă preocupă „atentatul de la Senat”. A fost o acţiune teroristă, fără dubii, dar ce anume a generat-o? Cine răsfoieşte presa vremii va constata că, aproape zilnic, liniştea statului român şi a locuitorilor săi era perturbată de activităţi teroriste „minore”, la acest nivel terorismul ajungând să facă parte din peisajul cotidian. În marea majoritate a cazurilor, teroriştii aparţineau mişcării comuniste, activând în secţiile profi­late pe „intimidarea până la capitulare a adver­sarului”, însă s-au înregistrat şi câteva excepţii, pe care le-au invocat arestaţii mai târziu, în cadrul „procesului din Dealul Spirii”, aceştia contestând orice legătură a Moscovei, a Par­tidului sau personală cu Max Goldstein. Realitatea era că numai comuniştii de mare încredere, verificaţi de agenţii secreţi ai Kominternului, fuseseră iniţiaţi în acţiune şi participaseră efectiv la derularea ei. Aportul Moscovei – ca în toate cazurile de terorism aşa-zis „internaţional”, înregistrate între anii 1918-1991 – fiind doar presupus, ordinele fiind ver­bale, ridică şi el problema cauzei: cine sau ce i-a supărat pe conducătorii de la Kremlin?

Ei bine, câţiva membri ai Partidului Socialist – concomitent cu membri ai Ordinului Masonic Român, precum eternul oportunist Constantin Argetoianu şi Cita Davilla – luaseră legătura cu generalul Averescu, cel mai popular militar român, propunându-i să proclame republica, o formă de guvernământ care ar fi permis accederea în funcţiile de conducere a statului a elementelor „insignifiante”, co­ruptibile, române şi de alte etnii, permiţând astfel Moscovei (sau unei terţe puteri, în cazul masonilor) să obţină într-un timp record con­trolul absolut în ţară. Abil, generalul nu a refuzat propunerea şi se pare că a avut mai multe întrevederi secrete în care este de presu­pus că le-a dat ceva speranţe. Evenimentele -înăbuşirea din faşă a oricărei încercări de lovi­tură de stat, indiferent sub ce formă: conspi­raţie militară, mare demonstraţie muncitoreas­că, cum a fost cea din 13 decembrie 1918, gre­vă generală transformată în grevă politică, intervenţie a forţelor de peste Nistru conjugată cu izbucnirea războiului civil – au demonstrat conjuraţilor că eroul de la Mărăşti rămâne un naţionalist şi un patriot ferm, un implacabil antirepublican, care stă de vorbă cu ei doar

pentru a le afla secretele şi pentru a-i întârzia în acţiunile lor. Masonii (liberali) au bătut în retragere. Partidul Muncii, pe care îl înfiin­ţaseră la Iaşi ca o contrapondere fals stângistă la ofensiva ideologică bolşevică, s-a autodizol­vat, majoritatea membrilor înscriindu-se în noua Ligă a Poporului, pe care Argetoianu a avut inspiraţia să o pună în braţele generalului. Ordinul Masonic Român intra în felul acesta într-o adormire subtilă, fraţii având libertatea să opteze pentru o altă lojă sau pentru a con­tinua să existe sub formă de grupare politică în fruntea căreia se afla cel mai cunoscut şi îndră­git român, omul care pe timp de pace avea toa­te şansele să ajungă la guvernare. Prin aceste manevre, acceptate de general, socialiştii au rămas cu nişte promisiuni vagi, niciodată reali­zabile cu acordul lui. Nu aveau de unde să ştie, cu excepţia lui Gheorghe Cristescu-Plăpuma-ru, că tocmai Averescu era pe atunci stâlpul regatului şi mai cu seamă al regalităţii, implicit cel mai înverşunat adversar al formei republi­cane atât de permisive dinaintea mediocrităţii interne şi ingerinţelor externe.

Luând cunoştinţă de aceste contacte ale socialiştilor români cu „asasinul ţărănimii de la 1907″, Moscova s-a făcut foc şi pară, mus-trându-i cu asprime pe cei şase emisari – Gh. Cristescu, David Finkelstein Fabian, Ion Flueraş, dr. Rozvany, C. Popovici şi Al. Do-brogeanu -, veniţi să discute afilierea la Kom-intem. Ca „pedeapsă” pentru inconştienţa lor, a adăugat 6 condiţii speciale „pentru Româ­nia” celor 21 generale pentru acceptarea în marea organizaţie „a proletarilor” şi i-a pus, pe fiecare în parte, dar în numele celor de acasă, să-şi ia angajamentul că le vor respec­ta. Buharin, care tocmai respinsese cererea de aderare la Komintern a lui Mussolini, pur şi simplu 1-a izgonit din Rusia pe Flueraş, acuzându-1 de naţionalism pentru rolul avut la Adunarea de la Alba Iulia din 1918 şi, pen­tru că 1-a respins pe Bella Kuhn, de colabo­raţionism cu „imperialiştii români”.

Pe acest incurabil „social-şovinist” 1-a adus în ţară, după numeroase peripeţii datorate agenţilor CEKA, un anume Oborocea, după toate pro­babilităţile, agent al Siguranţei infiltrat în mişcarea comunistă. Moscova avea nevoie de trădători de neam şi de ţară, dacă apela la etnici români. Nu va găsi aşa ceva: într-o proporţie covârşitoare românii „comunişti” au fost agenţi ai Siguranţei, situaţia de atunci şi din toată perioada interbelică neputând fi comparată cu anii „victoriei democraţiei po­pulare 1945-1989″ şi cu răstimpul de după instaurarea republicii până în prezent. Va găsi din belşug unguri, evrei, bulgari şi ţigani pentru îndeplinirea scopului propus, emina­mente antinaţional şi republican. Acesta este misterul prezenţei masive a alogenilor în mişcarea comunistă din Regatul Român şi din oricare alt stat naţional.

În mod logic, după discuţia cu delegaţia română şi după o analiză detaliată a viitorului revoluţiei bolşevice în România, Kremlinul trebuie să fi decis eliminarea fizică a generalului Averescu. Fusese impli­cat în câteva dintre marile secrete ale impe­rialismului roşu de inconştienţa şi naivitatea unor tovarăşi creduli, participase – deşi nu direct – la înăbuşirea răscoalei ţărăneşti de la 1907 în care, după unele semne, fusese implicat şi Lenin, cel care – cum rezultă din mărturisirile unor marinari potemkinişti – în anul 1905 a vrut să conducă „repetiţia pentru Marea Revoluţie din Octombrie” (finalizată în 1907!) de la Galaţi, însă cel mai greu cântărea faptul că se dovedise credincios Regelui şi naţiunii române.

Cel indicat cu misiunea elimi­nării fizice a generalului Alexandru Averescu a fost Max Goldstein, originar din Bârlad, funcţionar comercial, cunoscut pentru ura ce o purta românilor şi care se „evidenţiase” în odiseea „prizonierilor români” pe coastele nordice ale Mării Negre, prezentată într-un episod trecut. Era un comunist fanatic, şiret şi crud, care nu avea probleme de conştiinţă dacă trebuia să curme viaţa cuiva. Ar fi fost un Carlos avânt la lettre, dacă nu l-ar fi însemnat Dumnezeu. La Odesa, când fabrica o bombă cu ceas, a fost neatent şi a rămas fără braţul stâng. Chiar dacă între timp reuşise să-şi confecţioneze o proteză de lemn termi­nată cu un cârlig de oţel, handicapul i-a redus substanţial avântul: îl scosese din anonimat şi îl adusese la lumină, fiindu-i aproape cu neputinţă să treacă neobservat. Va fi obligat să acţioneze cu precădere după lăsarea întune­ricului, unele detalii observabile în amiaza mare lăsându-le spre clarificare unor „oameni de încredere”, deşi nu ar fi băgat mâna în foc pentru onestitatea lor. Cu toate acestea, ura şi zelul îl făceau nepreţuit, iar faptul că îşi risca viaţa luând-o pe a altuia, sau că putea fi cap­turat şi schingiuit de poliţie, nu cădea în res­ponsabilitatea Kremlinului: Goldstein era un soldat care trebuia să execute ireproşabil nişte ordine totdeauna verbale.

Dar când a început propriu-zis misiunea acestui terorist? Cercetând actele Procesului din Dealul Spirii, rezultă că data declanşării poate fi considerată 4 noiembrie 1920. în noaptea acelei zile, la kilometrul 13, între staţiile Chitila şi Ciocăneşti, o mână crimi­nală – pe care procurorul militar a desem­nat-o a fi fost a lui Max Goldstein – a pus o bombă cu ceas lângă o şină de tren. Trenul Simplon în care, nota bene, urcase ministrul de interne Constantin Argetoianu, a mers – din cauza prezenţei sale printre pasageri – cu o viteză mai mare decât cea obişnuită. Când bomba a explodat, trenul aproape că trecuse. A fost, totuşi, afectată partea din spate a ultimului vagon, exact locul în care şedea – spre ghinionul lui – şeful de tren, care a fost rănit uşor de o bucată de fier. Indiferent cât de reuşită fusese acţiunea, se poate consi­dera că teroristul şi-a făcut o intrare în scenă spectaculoasă: un atentat cu bombă cu ceas. Trenul şi-a continuat drumul, dar Argetoianu, din acel moment, nu a mai avut linişte. „Amicul Ghiţă” (Gh. Cristescu-Plăpumaru) nu revenise de la Moscova şi se simţea legat de mâini şi de picioare.

Alecu Constantinescu, un gazetar pe care îl aprecia pentru că scria în numele muncitorimii române şi nu de aiurea în paginile ziarului România Muncitoare, zăcea din vară în fortul Jilava, închis şi chiar condamnat la moarte de Curtea marţială a Corpului II Armată, din motive care nu îi erau clare. Nu-i exclus ca faimoasa evadare a celor 11 „comunişti” (românii Alecu Constantinescu, C. Algiu, G. Chiriţescu, Gh. Marin, Gh. T. Teodorescu, Rădulescu-Cuza, Şt. Till, Al. Nicolau şi evreii -doar 3! – Solomon Schein, Şmil Marcovici, Iţic Rabinovici) din 3 decembrie 1920 să fie opera acestui versat politician care, să nu ignorăm, era însuşi ministrul de interne al României. Numărul românilor „comunişti” evadaţi este suspect de mare în raport cu cel al mult mai activilor comunişti evrei. În şedinţa de după atentat, la 9 decembrie, Argetoianu dezvăluia Camerei că fusese avizat cu 8 zile înainte că un grup de terorişti vor pune bombe într-unui din Corpurile Legiuitoare.

Dacă ar fi indicat o cifră mai mică decât 8, de exemplu 4 sau 5, s-ar fi făcut legătura cu evadaţii, în primul rând cu Alecu Constantinescu, implicat cum vom vedea în transportul bombelor lui Goldstein. Şi mai ciudat este că, deşi pe capul lui s-a pus un premiu de 20 000 lei, poliţia, care îi veghea domiciliul, s-a făcut că nu-1 vede, notându-i în schimb pe toţi imprudenţii care îl vizitau; mai mult, 1-a făcut scăpat peste graniţă în ianuarie 1921, „comunistul” român ajungând „nepătat” – prin Bulgaria – în Rusia Sovietică, unde doi ani a activat ca profesor la Universitatea Comunistă din Moscova. Desigur, în cadrul Procesului din Dealul Spirii a fost din nou con­damnat la moarte, dar cui îi mai păsa? Era o condamnare mai mult decât formală, ea fiind prescrisă (!) în 1937, graţie unei intervenţii „de sus”, fără îndoială a lui Argetoianu, care a susţinut că doar întâmplarea a aranjat să nu participe la şedinţa Senatului din 8 decembrie 1920. Nu cumva „întâmplarea” s-a numit Alecu Constantinescu?