Mă detest. Vorbeam la telefon, trebuia să termin până a doua zi articolul pentru “Comoara Hestugmiţilor”, la facultate apăruseră câteva noi reglementări pe care încă nu le înţelegeam, un prieten mă rugase de câteva zile să-i revăd nişte pagini, aveam de făcut şi unele târguieli, pe seară voiam să merg la teatru, bancomatul cel mai apropiat era defect de o săptămână, aveam de corectat patru lucrări de licenţă, nu plătisem întreţinerea şi era ultima zi când o mai puteam face ca să nu mă treacă restanţier – pe scurt: o nebunie. Atunci, în parcare, am văzut un bătrân. Ţinea o sacoşă în mână. Se oprise din mers. Avea un soi de linişte sau de indiferenţă în ochii apoşi. Nu conta. Nu-l aştepta nimeni. Sau poate că-l aştepta, însă el era un semnificant pierdut, fără şansa (ori speranţa) de a mai găsi ceva care să-i poată servi drept semnificaţie. Venea de la cumpărături, pesemne că-şi luase o pâine, acasă o va tăia încet în felii printre ecourile decolorate ale unei lumi în a cărei vagă persistenţă nu prea mai crede nici el. A fost o farsă, cândva era copil, ieri tatăl său îi vorbea despre viitor. Se bătuse demult pentru o fată. Cum o chema? Unde zăcea? De când? Existase vreodată? Existaseră acele tramvaie, acele străzi goale, meciurile de fotbal, ţigările proaste, vacanţele, sifoanele, cărţile cu miros de praf, maşina de scris? Era ultimul cuvânt rămas dintr-o limbă moartă. Moartă nu doar pentru că, întâmplător, nu o mai vorbea nimeni, ci (necesar) pentru că dispăruse lumea pe care o spunea. De ce s-ar fi grăbit? Copacul de alături nu se grăbea. Se născuse la un pas de propria viaţă, crezuse Povestea (povestea care zice că e bine să-ţi construieşti un viitor – până te prinzi că, în fond, ţi-ai construit numai un trecut). Acel univers întotdeauna paralel, căruia n-a reuşit până acum (adică niciodată) mai mult decât să-i smulgă o promisiune, s-a dovedit a fi o femeie, inevitabila femeie care te lasă mereu îndată ce ai apucat să dai rost obiectelor şi locurilor şi momentelor într-un idiom ale cărui vorbe n-o mai numesc decât pe ea. În clasa a şaptea, colega de bancă pleacă din faţa blocului – şi nu mai pricepi aleea, castanii, chioşcul de îngheţată. Parcă ai fi în Polonia sau în Coreea: nici o virgulă din peisaj nu-ţi mai spune absolut nimic. În liceu, perfida pleacă în vacanţă cu părinţii, lăsând cinematografele indicibile, parcurile pustii şi afişele din cameră albe. În studenţie, criminalii din cine ştie ce Comisie îi acordă o bursă în străinătate (6 luni!, 6 luni!…), fără să bănuiască dezastrul – echivalent cu arderea Marii Biblioteci din Alexandria, cu jumulirea bestială a tuturor Enciclopediilor, cu un pogrom organizat în club, unde prietenii de pahar se pomenesc deodată fără porecle, fără feţe, fără umbră. Mai târziu, EA pleacă iarăşi – la mă-sa ori la un altul – , abandonând aragazul şi patul în deşertul afaziei. (Între timp – dar asta o şopteşti privind suspicios în jur – , a mai plecat o dată, motivându-şi laşitatea printr-un fel de revelaţie care îl include pe soţul ei pe lista personajelor pozitive…). Mai târziu încă, se duce din nou, dar nu se mai ştie unde. Se duce pur şi simplu, aşa cum ai închide sonorul televizorului în mijlocul unui film. Ce enervant! N-o să mai afli ce s-a întâmplat cu piaţa unde făcea cumpărături, s-a terminat fără să se termine cu istoria serilor în care mai avea energie să prăjească nişte cartofi, n-o să mai ştii ce-i comunică băiatul care aduce pensia (pe 19). A dracului pretenţioasă!, parcă ai mormăi în barbă. Ce faci atunci? Te duci la magazinul de pâine pe la prânz, la pas, te mai opreşti, mai vezi că pomii au înfrunzit iar, că unii se ceartă în balcon folosind un bizar dialect absolut necunoscut ţie, că în parcare au apărut ciudăţenii care nu mai aşteaptă nici măcar un Adam păcătos a le boteza. Ca să nu mai pomenim despre tânărul care vorbeşte la telefonul mobil (aşa se cheamă chestia aia) şi se uită la mine lung, de zici că-l deranjează că mă odihnesc şi eu puţin.
(M-am enervat rău în acea zi).
