Realizarea unei istorii exhaustive a cartierului s-a dovedit o sarcină dificilă, pe de-o parte datorită lipsei de informaţii, iar pe de alta datorită multiplelor aspecte ce ar fi trebuit luate în calcul şi care ar fi îngreunat claritatea prezentării. În consecinţă m-am hotărât să vă prezint câteva momente de istorie, cu identificarea unor zone de interes istoric.
Istoria acestui cartier bucureştean poate fi privită din două perspective complet diferite: prima se referă la vechimea unor vestigii descoperite pe aceste locuri care duc la concluzia că este unul dintre cele mai timpurii spaţii locuite din Bucureşti.
A doua perspectivă reflectă tinereţea zonei, avându-se în vedere faptul că abia târziu, în secolul al XVIII-lea cartierul a fost inclus în perimetrul Capitalei,[1] până atunci limita oraşului oprindu-se la marginea Pantelimonului. Bariera Vergului era una dintre porţile de intrare sau ieşirea din oraş care şi-a păstrat numele până în prezent. Pe măsură ce perimetrul oraşului se extindea, bariera se muta, astfel încât întâlnim denumirea de Bariera Vergului nu numai la capătul Căii Călăraşilor, ci şi la actuala staţie de metrou Costin Georgian şi în preajma magazinului Cora. Un episod interesant relatat de către Pappasoglu, istoricul oraşului din prima jumătate a secolului al XIX-lea, are legătură cu zona în discuţie şi reflectă importanţa acestor puncte de intrare sau ieşire din oraş. În timpul epidemiei de holeră, în 1831, s-a instituit în jurul Bucureştilor un cordon sanitar format din soldaţi. Vrând să-şi dea seama de felul cum se executau ordinele Kiseleff a venit, într-o droşcă cu patru cai, la podul de la Fundeni, unde păzea un soldat din Mehedinţi. Generalul a încercat, fără succes să-l mituiască pe soldat pentru a intra în oraş. După acest episod Kiseleff nu mai contenea cu laude la adresa cinstei oştirii române.[2]
Din punct de vedere administrativ documentele atestă sub domnia lui Constantin Hangerli (1797-1799) includerea cartierului Pantelimon în plasa Târgului de Afară. Bucureştiul era împărţit la 1807 în 5 asemenea plase, fiecare numită printr-o culoare, perimetrul Pantelimonului aparţinând culorii neagră. În zonă s-au stabilit câteva dintre cele 13 bariere de intrare în oraş existente, între care Târgul de Afară, Iancului, Vergului, Pantelimon, instalându-se la fiecare în parte cruci de piatră care delimitau perimetrul oraşului şi împiedicau orice construcţie peste acea limită.[3] Barierele erau dotate cu felinare, cumpănă de lemn şi adăpost pentru străjeri. Ei aveau menirea de a păzi hotarul pentru a nu intra sau ieşi nimeni, fără ştirea stăpânirii, dar mai ales pentru a nu se întinde şi lăţi oraşul cu “faceri de case”[4].
Studierea recensămintelor scoate în evidenţă numele şi întinderea principalelor mahalale ale zonei, precum şi numărul de persoane şi structura lor socială. De exemplu pentru 1821 Vopseaua Neagră totaliza 18 mahalale cu 1946 case şi un număr de 9864 locuitori, între ele mahalaua Vergului avea 62 de familii în 62 de case, mahalaua Pantelimon avea 246 familii în 195 case, mahalaua Iancului 125 familii şi 112 case.[5] Recensământul din 1838 ne oferă date mai precise în legătură cu populaţia zonei: mahalaua Pantelimon avea 1261 de persoane, Iancului 550 persoane, iar Oborul Vechi 468 persoane[6].
După 1925 Capitala va fi organizată prin împărţirea în patru sectoare (I Galben, II Negru, III Albastru şi IV Verde), Pantelimonul devenind suburbie a oraşului ataşată sectorului II de Negru.
Numele cartierului, cu forma veche de Panteleimon, provine de la Sfântul cu acelaşi nume, mare mucenic şi tămăduitor, ocrotitor al întregului Bucureşti, până în secolul al XIX-lea când a fost înlocuit cu sfântul Dimitrie Basarabov. În timpul campaniei ruso-turce din 1769-1774, generalul rus Ivan Petrovici Saltâkov aduse la Bucureşti moaştele Sfântului Dimitrie din localitatea Basarabov de lângă Rusciuc şi le depuse la biserica Mitropoliei[7].
Numele de Pantelimon l-a purtat iniţial mănăstirea construită între 1735-1750 de domnitorul Grigore al II-lea Ghica care, împreună cu spitalul[8] – de altfel unul dintre cele mai vechi din Bucureşti[9] – , formau un complex arhitectural şi funcţional.
Ciuma, “această cumplită şi năprasnică boală” – cum îi spune cronicarul – ivindu-se şi în vara lui 1734, determină pe Grigore Ghica, unul din urmaşii în scaun ai lui Nicolae Mavrocordat, să întemeieze, la răsărit de Bucureşti, “pre apa Colentinii, la fântâna ce se zice a babei”, un “spital de săraci bolnavi”, cu o secţie specială pentru ciumaţi. În hrisovul din 12 octombrie 1735, de înzestrare a acestui spital şi a mănăstirii vecine, ridicate “întru cinstea şi lauda marelui mucenic şi tămăduitor Panteleimon”, se arată cât suferă lumea, şi în special sărăcimea, de lipsa unui loc unde să fie îngrijiţi cei bolnavi; căci – citim în hrisov – spitalul întemeiat la Colţea de Mihai Cantacuzino este “numai de bolnavi cei cu rane şi buboşi”. Prin urmare, face acest nou spital, care, pe lângă partea “dinlăuntru”, unde vor fi cei atinşi “de alte boale”, va avea şi o parte “denafară”, cu case izolate pentru ciumaţi, “ca un lazaret”, aşa încât “să nu se smreduiască”, adică să se contamineze – nici ceilalţi bolnavi, nici “posluşnicii”, adică îngrijitorii acestora.
Întregul ansamblu a fost dărâmat fără nici o justificare, în 1986, pe locul mănăstirii construindu-se complexul Lebăda. În afara de pierderea suferită de oraş amintim şi alte neajunsuri: într-o raclă de argint se găsea osul radius al sfântului, pierdut se pare astăzi, iar chioşcul de la mănăstirea Pantelimon (1750) era cel mai vechi monument cu arcade păstrat în Bucureşti[10].
Din punct de vedere demografic, conform datelor păstrate din secolul al XVIII-lea[11], cartierul era locuit de o populaţiei recrutată dintr-o lume măruntă de ostaşi (călăraşi, lefegii, seimeni), meşteşugari (abagii, băiaşi, postăvari, cojocari, cismari, dulgheri, lăcătuşi) şi sărăcime.[12] În 1831, cu ocazia primului recensământul modern din istoria Ţării Româneşti, în mahalaua Pantelimon existau înregistrate 970 de persoane din clasa de mijloc, 36 de slugi, 6 clerici, în total 246 de familii locuitoare în 223 de case[13].
Una din principalele zone de interes istoric este malul lacului Fundeni, cu împrejurimile sale care, datorită săpăturilor arheologice din teren şi a monumentelor păstrate până în prezent reflectă o continuitate de locuire în acest perimetru de cel puţin 6000-7000 ani.
Este de remarcat încă de la început că pe teritoriul acestui cartier au fost descoperite cele mai vechi urme de existenţă umană de pe tot teritoriul Bucureştilor, ele datând din cea mai veche epocă a pietrei – paleolitic: astfel, de interes istoric este strada Ziduri între Vii, din spatele Gării de Est, care face legătura cu lacul Fundeni, unde s-au descoperit oase de mamut datate încă din cuaternar, de elefanţi şi cerbi, precum şi urme de locuire umană – aşchii tăioase de cremene şi un nucleu, adică un bulgăre de silex din care se desprindeau aceste aşchii. Aceste urme au o vechime de aproximativ 150.000 ani.
Prezenţa dacilor este semnalată prin descoperirea făcută în 1931 a unui tezaur cu monede dacice, imitaţii după cele greceşti, vasul care cuprindea tezaurul era el însuşi o imitaţie după vasele greceşti zise deliene sau din Delos, care se caracterizează prin ornamente în relief acoperind pereţii în întregime.[14]
Referindu-ne la evul mediu, remarcăm din nou că cele mai vechi urme de locuire umană din această perioadă sunt tot pe malul lacului Fundeni – bordeie de dimensiuni mici, acoperite cu paie sau trestie. Inventar sărăcăcios – vase de lut, cuţite din fier, datate în secolul al XIV-lea. Zonele considerate până în prezent drept vetre ale Bucureştilor, respectiv colinele de la Radu Vodă, Mihai Vodă, Curtea Veche, nu sunt mai vechi de secolul XIV,[15] în schimb pentru zonele limitrofe ale oraşului, în special pe malurile Colentinei, continuitatea de locuire este permanentă.
În epoca lui Matei Basarab cartierul rămâne în istorie prin bătălia din 1632 pe malurile lacului Fundeni, câştigată de voievod în faţa lui Radu Iliaş. Din aceeaşi perioadă se pare că e datată cetatea medievală ale cărei ruine astăzi nu mai sunt vizibile, dar care, fotografiate în anii `30 erau impresionante. Matei Basarab va ridica pe malul lacului Fundeni, în cinstea victoriei din 1632, o cruce de piatră care în 1925 a fost înlocuită cu o alta care se mai vedea încă în 1952 (la 1200 metri est de Gara Obor)[16].
Un alt loc de interes istoric îl reprezintă strada Heliade între Vii, tot în spatele Gării Obor. Boierii Ghiculeşti, pe moşia lor din Colentina, în jurul lacului Tei şi până departe, în Obor, aveau întinse vii, dintre care o parte au existat până în preajma primului război mondial. Dintre aceste vii, o parte a trecut în proprietatea bancherului Gherase, a dr. Ludovic Fialla şi a preotului Nicolae, iar strada care pornea din Şoseaua Pantelimon şi trecea prin faţa casei şi a tipografiei lui Ion Heliade Rădulescu se numea strada Ziduri între Vii, fiindcă de o parte şi de alta trecea numai prin vii, până la zidurile ruine care mai rămăseseră din vechiul palat al lui Matei Basarab[17].
Tipografia lui Ion Eliade Rădulescu era în 1840 cea mai mare din Bucureşti, avea 6 teascuri de tipărit, cu 10 casete pentru litere, cu o litografie şi o turnătorie de litere. Se tipăresc până în 1848 peste 200 titluri de cărţi, periodice şi foi volante, referitoare la toate domeniile de activitate, ca de exemplu ziarul “Curierul Românesc” (1829), “Buletinul oficial al Ţării Româneşti” (1831), “Regulamentul organic” (1832), volumul de poezii al lui Cezar Bolliac (1835), “Proclamaţia de la Izlaz” (1848)[18].
Pe proprietatea lui Eliade se va organiza în 1865 o expoziţie agricolă, prima de acest fel la nivel naţional, iniţiată de Ion Ionescu de la Brad şi P. S. Aurelian, cu sprijinul domnitorului Alexandru Ioan Cuza[19].
Strada Baicului, din imediata apropiere a lacului Fundeni este o altă zonă de real interes istoric. În anul 1935 s-a descoperit aici un tezaur alcătuit din 155 monede (poloneze, maghiare, transilvănene, olandeze) şi un inel sigilar din bronz (cu model decorativ un romb în care este înscrisă o cruce, cu tija verticală sub formă de brăduţ), estimate ca vechime pentru secolul al XVII lea. Deşi nu are o valoare deosebită, datorită numărului redus de piese din metal de calitate şi a stării avansate de deteriorare, tezaurul ne vorbeşte despre lumea măruntă a negustorilor sau oierilor transhumanţi care se aşezau la marginea Târgului Moşilor, unde veneau probabil cu afaceri[20].
Târgul Moşilor. Unul dintre cele mai pitoreşti şi mai vechi perimetre ale cartierului îl reprezintă Bâlciul Moşilor, numit şi Târgul din Afară, care se întindea pe locul halelor Obor de astăzi, rămas până astăzi în memoria oraşului prin celebra Cale a Moşilor, care făcea legătura între centrul oraşului şi târg. Tradiţia pune întemeierea târgului “Moşilor” în legătură cu Matei Basarab şi cu victoria sa în lupta cu Radu Iliaş, idee susţinută şi de Bogdan Petriceicu Hasdeu. O altă perspectivă leagă apariţia târgului moşilor de credinţele religioase ale poporului român, de cultul morţilor şi pomenirea lor care trebuia făcută după un calendar strict.
“Târgul de Afară” s-a ţinut mai întâi în preajma actualei biserici Oborul Vechi, mutându-se apoi, după ce oraşul s-a întins, pe locul de la capătul Căii Moşilor[21]. Acest teren imens, de aproape o sută de mii de metri pătraţi, se întindea pe la 1860 de la Mihai Bravu şi Dimitrov, până la Obor şi la strada Heliade între Vii, către Gara de Est. Străzile din jurul Oborului aduc aminte de marele târg al Moşilor de aici: Olari, Căluşei, Vaselor, Buciumului, Chiristigiilor, Braşoveni. O veche tradiţie relatată de Ionescu Gion leagă apariţia Moşilor de Matei Basarab: “de atunci, după bătălia de la Fundeni, câştigată de Matei Basarab se face Târgul Moşilor la Obor, parastas şi împărţire de pomeni, în memoria vitejilor căzuţi pe câmpul de luptă”[22].
Strada Mihai Bravu era locul de vânzare pentru căciulari, cizmari, stămbari, ale celor cu vase de aramă. Stăpânii acestor prăvălii făceau afaceri bune, iar vânzarea mergea de minune nu numai în timpul “Moşilor”, dar şi marţea şi vinerea, când era zi de obor. În restul anului zona era folosită pentru vânzarea lemnelor şi a fânului Aceste prăvălii au căpătat în secolul XIX caracter permanent, iar în jurul lor s-au construit locuinţele negustorilor[23].
Un străvechi obicei legat de Târgul din Afară, încă de la primele sale începuturi, era ca pedepsele capitale să fie executate în acest târg, în zilele când era adunată lume multă. Atunci se înălţau spânzurătorile, în centrul târgului şi după ce condamnatul “era dat prin târg”, adică purtat prin oraş cu actul de condamnare la gât, era spânzurat în văzul mulţimii[24].
Monumente istorice din cartier care au scăpat până în prezent de trecerea timpului şi de devastările perioadei comuniste sunt biserica Fundenii Doamnei, biserica Mărcuţa.
Mărcuţa este construită în secolul al XVI lea de marele logofăt Dan, unul dintre dregătorii lui Mihnea Turcitul. A fost moştenire a unei fete a armaşului Marco – de aici denumirea de Mărcuţa. Timp de 400 de ani, înconjurată de ziduri înalte de 7 metri, care se mai văd şi astăzi, a fost unul dintre locurile care au făcut parte intens din istoria oraşului. A fost una dintre mănăstirile bogate, înzestrate cu moară, vii, ateliere meşteşugăreşti. Moara mănăstirii, amplasată pe malul lacului Fundeni este cea mai veche manufactură care producea hârtie de scris din Bucureşti, menţionată pentru anii 1765-1776[25].
Două decenii mai târziu, negustorul Stănuţă primi în 1800 din partea domnului Alexandru Moruzi dreptul de a înfiinţa “o fabrică de testemeluri”, care deţinea monopolul producerii şi desfacerii unor produse extrem de căutate la aceea dată, respectiv basmalele. În timp “fabrica” a mărit numărul salariaţilor, de la 8 la 30 şi profilul, producând macaturi, perne, plăpumi. A fost închisă în 1822, pe de-o parte din cauza unor calamităţi care loveau frecvent Bucureştii acelor timpuri, incendiile, iar pe de alta din cauza invidiei altor negustori care au intervenit în nenumărate rânduri la domnitor pentru eliminarea acestui monopol[26].
Dar Mărcuţa a rămas celebră în special datorită transformării chiliilor sale în spital, încă de la 1700. Se pare că în anul 1829 spitalul s-a extins deosebit de mult având 120 de paturi. A funcţionat iniţial ca spital pentru ciumaţi. De altfel, în perimetrul mănăstirii săpăturile arheologice au scos la iveală o mulţime de morminte ale ciumaţilor, iar în interiorul bisericii, săpăturile conduse în perioada interbelică chiar de marele Iorga au permis descoperirea mormântului fiului domnitorului fanariot Ipsilanti, lovit de asemenea de cumplita boală. După stingerea epidemiei spitalul a fost folosit pentru adăpostirea alienaţilor mintali; un celebru personaj care a fost internat aici a fost chiar Eminescu.
De altfel, din documente rezultă că în mod frecvent bolnavii de ciumă din Bucureşti erau izolaţi sau trataţi în această zonă a Capitalei. Astfel, dintr-o anaforă a ispravnicului de Ilfov, serdarul Vintilă Prejbeanu, din 24 septembrie 1792, ciumaţii sau doar cei suspectaţi de atingerea bolii erau izolaţi pe câmpiile din jurul Pantelimonului sau a lacului Fundeni, iar serdarul intervenea pentru ei pe lângă domn spre a li se ridica 40 de bordeie pentru a se adăposti în timpul iernii[27].
În interiorul bisericii Mărcuţa se mai păstrează încă mici picturi din secolul XVI şi pictură murală de secol XIX, clopotniţa ridicată de Alexandru Ipsilanti, deasupra căreia, încrustată în marmură albă se vede stema familiei şi anul 1779. Uşa de la intrarea din pridvor în pronaos are ancadramente din piatră sculptată în exterior, iar deasupra se află pisania, cu litere chirilice, din anul 1733.
De numele Mărcuţei este legat un alt episod petrecut în 1833 şi care menţionează ca loc de tabără a primei oştiri române apărută ca urmare a Regulamentelor Organice “câmpia Mărcuţii, între Pantelimon şi satul Dobroeşti”; Regimentul 1 Infanterie stă şi face instrucţie acolo tot anul, fiind inspectat la sfârşit de generalul Kiseleff, care împarte decoraţii[28].
Biserica Fundenii Doamnei – ctitorie a spătarului Mihai Cantacuzino din 1699, rudă apropiată a lui Constantin Brâncoveanu, se mai poate încă vizita, se află pe şoseaua Fundeni, care leagă Pantelimonul de cartierul Colentina. În pridvor încă s-a păstrat pictura faimosului zugrav de biserici Pârvu Mutu, iar la exterior sunt remarcabile stucaturile cu caracter oriental, turco-persan, înfăţişând chiparoşi, vase cu flori, palate. Construcţia a fost renovată în 1860 de doamna Maria Ghica şi numită de atunci “biserica Fundenii Doamnei”.
Cernica O zonă deosebită de interes istoric o reprezintă mănăstirea Cernica, aflată la capătul cartierului Pantelimon, în afara oraşului. Legenda acestei ctitorii vorbeşte despre doamna Chiajna care o ridică pentru o dragoste din tinereţe neîmplinită. Se mai numea Biserica Albă pentru că totul era zugrăvit în alb, era o mănăstire de măicuţe şi ele îmbrăcate tot în alb. Legenda vorbeşte despre stareţa mănăstirii Evdochia, o fiinţă deosebit de frumoasă şi curajoasă, dintr-o veche familie boierească, nevoită să-l înfrunte la un moment dat pe căpetenia tătarilor care pustiiau oraşul, Ibrahim. În luptă dreaptă cu stareţa fecioară, tătarul va fi ucis, iar drept răzbunare camarazii lui le vor ucide pe toate măicuţele. Se găseşte, nu departe de Cernica, movila numită “albă” la o cotitură a râului Colentina, şi care multă vreme s-a numit Ibrahim[29].
Mănăstirea e atestată documentar din vremea domnitorului Radu Şerban, numită în documente şi mănăstirea “de la grădiştea Floreştilor”, ctitoria lui Cernica, marele vornic şi al soţiei sale Cheajna[30].
În prezent, în cadrul complexului mănăstiresc, vizitatorii şi pelerinii pot vedea Biserica Sf. Gheorghe care adăposteşte racla cu moaştele Sfântului Calinic, iar de interes istoric este biblioteca mănăstirii care posedă o serie de obiecte de cult cu valoare de patrimoniu, hrisoave vechi din secolul al XVI-lea, în număr de aproximativ 1000 de bucăţi de carte veche românească.
În legătură cu instituţiile de învăţământ din zonă, cea mai veche menţiune se referă la înfiinţarea în 1825 a unei şcoli de agricultură la Pantelimon, în anul următor ea avea şi o fermă model; se făceau plantaţii de duzi pentru creşterea viermilor de mătase.[31] Istoricul George Potra apreciază inaugurarea şcolii la 1831; ea va fi reorganizată în 1867 şi va deveni “şcoala centrală pentru agricultură şi silvicultură”. Şcoala de meserii de la Pantelimon era dotată cu maşini pentru produs şi reparat unelte agricole, o premieră pentru Bucureşti[32]. În 1865 în apropierea cartierului apare prima instituţie de învăţământ gimnazial, liceul Mihai Viteazul care se va alătura celorlalte două existente până atunci în Bucureşti, Gheorghe Lazăr şi Matei Basarab. Colegiul Naţional Iulia Hasdeu va fi construit în 1926.
Dintre arterele de circulaţie ale cartierului Pantelimon cele mai vechi care apar în planurile realizate la începutul sec. XIX sunt “uliţa Iancului”, “uliţa Mărcuţei”, “uliţa Bariera Vergului”, strada Pantelimonului apare către jumătatea secolului XIX înlocuind vechea uliţă a Mărcuţei, pentru ca spre finalul secolului să fie tăiate marile bulevarde aşa cum le cunoaştem astăzi. Bulevardul ce leagă Cotrocenii de Piaţa Iancului a fost tăiat în 1890, în timpul primariatului lui Pache Protopopescu, şi avea menirea de a uni oraşul pe artera vest-est[33]. Lucrările au durat cinci ani. În 1893 apar “bulevarde de centură”, după modelul Parisului, constituind limita de fapt a Bucureştilor – astfel apar şoselele Ştefan cel Mare şi Mihai Bravu[34].
Linia de tramvai 14. În 1890 primăria concesionează unei societăţi de tramvaie (Frederico Thalassa şi contele E. Graziadei) construcţia unei linii de tramvai electrice. Trei ani mai târziu bulevardul a avut parte de o premieră – inaugurarea primei linii de tramvai electrică din Bucureşti – purtând numărul 14 care lega zona Iancului cu Cotrocenii. Tramvaiele de pe această linie erau de culoare verde la început, iar în preajma primului război mondial de culoare galbenă. “Capul liniei” 14 dinspre Obor era la început la Şcoala Iancului, iar mai apoi a fost prelungit până la biserica Iancu Vechi, în dreptul străzilor Mătăsari, Fluierului şi Agricultori şi mai târziu în faţa fabricii de ţesătorie de pe Şoseaua Iancului lângă strada Sătucu.[35]
Tot legat de tramvaie, dar ceva mai vechi, cele trase de cai, numite şi tramcare este şi povestea unui adevărat cimitir de asemenea vehicule, existent ani de-a rândul înspre Obor, în dreptul Morii Popovici, între Şoseaua Pantelimon şi Şoseaua Colentina.[36]
Stadionul Lia Manoliu este amenajat pe locul vechii gropi a Vergului şi este inaugurat în iulie 1953, cu prilejul celui de-al patrulea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor desfăşurat la Bucureşti. Este întins pe 70 de hectare şi deţine în afară de stadion, un patinoar, o sală de atletism, un complex hotelier şi de sănătate pentru sportivi, un teatru de vară, un turn de paraşutism, terenuri de volei etc.
[1] În secolul XVIII cartierul Pantelimon era încadrat în perimetrul oraşului, după cum indică hrisovul emis de Grigore Ghica prin care prin care înzestrează aşezămintele sale de la Pantelimon cu privilegii şi moşii. În document apare şi moşia Colentina-Fundeni a vel-vornicului Constantin Dudescu, din imediata apropiere. Ştefănescu Liviu, Teritoriul Bucureşti în perioada precapitalistă, în Materiale de Istorie şi Muzeografie (mai departe MIM), VIII, 1971, p. 272
[2] Giurescu C.C., Istoria Bucureştilor, ediţia a II a, Bucureşti,Editura Sport Turism, 1979, p. 114.
[3] Ştefănescu Liviu, op.cit, p. 277
[4] Predescu Alexandru, Vremuri vechi bucureştene, Bucureşti, Editura Sport Turism, 1990, p. 93.
[5] Georgescu Florian, Aspecte privind împărţirea administrativă şi evoluţia demografică din Bucureştii anilor 1831-1848, în MIM, 1966, III, p. 56.
[6] Ibidem, p. 57.
[7] Cernovodeanu Dan, Contribuţii la studiul stemei municipiului Bucureşti, în MIM, 1971,III, p. 171.
[8] Vezi articolul Ioanei Cristache-Panait, Funcţionarea Spitalului Pantelimon în prima jumătate a secolului XIX, MIM, vol. II, 1965, p. 209-214.
[9] Hrisovul de înfiinţare a spitalului Pantelimon, emis în 1735,.se găseşte la Muzeul Oraşului Bucureşti.
[10] Petrescu Paul, Cartiere bucureştene cu locuinţe vechi, în MIM, 1971, VIII, p. 185.
[11] Cu ocazia celui dintâi recensământ al populaţiei din Bucureşti şi totodată cel mai vechi document demografic cunoscut până în prezent, adică catastihul din 1752, care cuprinde numele şi ocupaţia locuitorilor din cele 12 mahalale din estul oraşului dăruite de Grigore II Ghica fundaţiei sale de la Pantelimon. Georgescu Florian, op.cit., p. 60
[12] Ibidem, p. 65.
[13] Ibidem, p. 81.
[14] Giurescu C. Constantin, op.cit., p. 34.
[15] Nicolae Ghinea, Despre evoluţia satului Fundeni în perioada evului mediu, in Aşezări săteşti din sec. XV-XIX pe teritoriul oraşului Bucureşti, MIM, 1969, VII, p. 247-251.
[16] Ibidem, p. 57
[17] Potra George, Din Bucureştii de altădată, vol.I şi II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990, p. 74.
[18] Istoria oraşului Bucureşti, vol. I, Muzeul de Istorie a oraşului Bucureşti, 1965, p. 215.
[19] Ibidem, p. 308.
[20] Pârvan Katiuşa, Un tezaur de secol XVII descoperit în Bucureşti strada Baicului, în “Cercetări arheologice în Bucureşti”, 2002, V, Muzeul Municipiului Bucureşti, Bucureşti, p. 126-153.
[21] Giurescu C:C., op.cit., p. 79.
[22] Ionescu Gion G.I., Istoria Bucureştiului, Bucureşti, Fundaţia Culturală Gh. Marin Speteanu, 1998, p. 526.
[23] Potra George, op.cit., p. 168.
[24] Ibidem., p. 164.
[25] Şerban Constantin, Manufactura de basmale (testemeluri) de la Mărcuţa (1800-1822), în MIM, 1966, III, p. 43.
[26] Ibidem, p. 45.
[27] Cernovodeanu Paul, O ştire nouă privitoare la epidemia de ciumă din Bucureşti la 1792, în MIM, 1964, II, p. 208.
[28] Giurescu C.C., op.cit., p. 113.
[29] Mitru Alexandru, Bucureştii în legende şi povestiri, Bucureşti, Editura Sport Turism, 1975.
[30] Giurescu C.C., op.cit., p. 65.
[31] Ibidem., p. 125.
[32] Potra G. op.cit, p. 400.
[33] Ionescu Ştefan, Dezvoltarea edilitară a oraşului Bucureşti la sfârşitul sec. al XIX lea, în MIM, 1969, VII, p.92.
[34] Giurescu C.C.,op.cit, p. 139.
[35] Potra George, op.cit., p. 291.
[36] Ibidem, p. 293.
BIBLIOGRAFIE
Istoria oraşului Bucureşti, vol. I, Muzeul de Istorie a oraşului Bucureşti, 1965.
Cernovodeanu Dan, Contribuţii la studiul stemei municipiului Bucureşti, în Materiale de Istorie şi Muzeografie, 1971, VIII..
Cernovodeanu Paul, O ştire nouă privitoare la epidemia de ciumă din Bucureşti la 1792, în Materiale de Istorie şi Muzeografie, 1964, II.
Cristache-Panait Ioana, Funcţionarea Spitalului Pantelimon în prima jumătate a secolului XIX, Materiale de Istorie şi Muzeografie, 1965, vol. II.
Giurescu C.Constantin, Istoria Bucureştilor, ediţia a II a, Bucureşti, Editura Sport Turism, 1979.
Georgescu Florian, Aspecte privind împărţirea administrativă şi evoluţia demografică din Bucureştii anilor 1831-1848, în Materiale de Istorie şi Muzeografie, 1966, III.
Ghinea Nicolae, Aşezări săteşti din sec. XV-XIX pe teritoriul oraşului Bucureşti, în Materiale de Istorie şi Muzeografie, 1969, VII.
Ionescu Gion G.I., Istoria Bucureştiului, Bucureşti, Fundaţia Culturală Gh. Marin Speteanu, 1998.
Ionescu Ştefan, Dezvoltarea edilitară a oraşului Bucureşti la sfârşitul sec. al XIX lea, în Materiale de Istorie şi Muzeografie, 1969, VII.
Mitru Alexandru, Bucureştii în legende şi povestiri, Bucureşti, Editura Sport Turism, 1875.
Potra George, Din Bucureştii de altădată, vol.I şi II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1990.
Petrescu Paul, Cartiere bucureştene cu locuinţe vechi, în Materiale de Istorie şi Muzeografie, 1971, VIII..
Pârvan Katiuşa, Un tezaur de secol XVII descoperit în Bucureşti strada Baicului, în “Cercetări arheologice în Bucureşti”, V, Bucureşti, Muzeul Municipiului Bucureşti, 2002.
Predescu Alexandru, Vremuri vechi bucureştene, Bucureşti, Editura Sport Turism, 1990.
Şerban Constantin, Manufactura de basmale (testemeluri) de la Mărcuţa (1800-1822), în Materiale de Istorie şi Muzeografie, 1966, III.
Ştefănescu Liviu, Teritoriul Bucureşti în perioada precapitalistă, în Materiale de Istorie şi Muzeografie, 1971,VIII.
