Se consideră de către majoritatea istoricilor că expresiile ofensatoare şi acuzele cu un pronunţat caracter rasist- argumentate deseori forţat cu păcate biblice – adresate evreilor comunişti, câteodată fără precizarea culorii politice, de către junii patrioţi, – ar fi dovezile certe ale apariţiei extremei drepte în România. Trebuie observat că nimeni, nicăieri, nu menţionează că acestea erau forme de răspuns la provocări violente, mai cu seamă de ordin social; or, ele nu au apărut din senin, nu au fost gratuite, nu au fost nici expresia unui extremism sau a unui totalitarism în devenire. Este suficient să răsfoim lucrările şi discursurile marilor paşoptişti, pe care nimeni nu i-a acuzat de naţionalism feroce, de extremism sau de totalitarism de dreapta, pentru a constata un limbaj identic. Să nu se uite că – e vorba de un caz unic pe aceste meleaguri de discriminare legală etnică şi religioasă – ei specificaseră în Constituţia din 1866, art. 7, alin. 2, că „Numai străinii de rituri creştine pot dobândi împământenirea”! Că nu era o lovitură dată doar musulmanilor, de altfel puţini la număr şi relativ simpatizaţi de clasa politică, rezultă din următoarele citate culese de mine la întâmplare.
Iată cum se exprima Ioan Heliade Rădulescu: „Cred oare târtanii din Englitera şi din Franţa, credeţi oare şi dumneavoastră dimpreună cu dânşii, că românii se vor uita cu sânge rece la a se stabili între dânşii cea mai sordidă şi imundă, cea mai bădărană dintre aristocraţii, dominaţia de marţafoi, de jidani, de rusiani ai lui Mamona? Vin târtanii din Englitera şi Franţa cu dreptul omului bazat pe egalitate să pretindă numai ei privilegii şi supremaţie? Şi fiindcă nu pot invoca dreptul acesta, cutează după cum le-a plesnit în cap paradoxul de român de rit israelit, să-şi împingă cutezanţa şi mai jidovească, de a ne ameninţa cu numele suveranilor Europei? Cu ce oare ne vor cuceri jidanii? Cu cantitatea? Cu numărul? Cu forţa? Pentru binele ce le dorim, să nu cumva să încerce, necum a pretinde ceva în această epocă de agitaţiune provocată de îngerii Satanei ce i-au indus în tentaţiune. Să nu cerce una ca asta, că Dumnezeu ştie unde vor ajunge românii în legitima lor apărare de cea mai sacră din toate urgiile, ca orice naţiune ce îşi are instinctul de conservare!”.
A se remarca forma peiorativă şi ameninţările adresate tuturor evreilor care cutezaseră să se stabilească în ţară(ilegal!) şi să pretindă un tratament egal cu al localnicilor din partea autorităţilor. Eliade nu era – nu putea fi – nici cuzist, nici legionar. A fost însă unul dintre părinţii României moderne. „Târtanii” din Anglia şi din Franţa la care s-a referit erau bancherul Rothschild, „lordul” Moses Haim şi o bestie pe nume Adolphe Cremieux, cel care a contribuit decisiv pe linie masonică la detronarea lui Napoleon al IlI-lea, la crearea Comunei din Paris şi la împroşcarea cu lături a României pe motiv de antisemitism, eludând cu obstinaţie cauzele ce-1 generaseră. Care erau acestea – şi cu aceasta continui comparaţia dintre „extremişti” şi paşoptişti – ne răspunde într-o notă din iunie 1869 Mihail Kogălniceanu, parcă mai violent decât Eliade, în orice caz mai exact: „în România cestiunea jidovilor nu este o cestiune religioasă; ea este o ces-tiune naţională şi economică.
În România jidovii nu constituesc numai o comunitate deosebită, ei constituesc în toată puterea cuvântului o naţiune străină de România, prin origine, prin limbă, prin port, prin moravuri şi chiar prin sentimente.
Toţi cei ce au vizitat Principatele şi îndeosebi Moldova s-au înspăimântat de aspectul trist ce-1 înfăţişează oraşele noastre împoporate de israeliţi polonezi. Când s-a cercetat mai în fond comerciul, industria şi modul de convieţuire al acestei mulţimi, s-a constatat că jidovii sunt consumatori fără a fi producători. Şi pot spune că principala lor industrie este debitul băuturilor… Aceasta a produs o mare iritaţiune din partea populaţiei române, trecută prin grele suferinţe, şi din legitimă îngrijorare a unei naţiuni ce se simte ameninţată în naţionalitatea sa şi în interesele sale economice. De aceia, toţi acei care poartă un interes viu pentru ţara lor s-au preocupat de necesitatea de a opri exploatarea poporului român printr-un alt popor străin lui, prin jidovi”.
Voi încheia cu un „blestem” proferat de Vasile Alecsandri în plin Senatul României în sesiunea din toamna lui 1879: „Blamul s-ar cuveni nouă, românilor, dacă prin aplicarea unor absurde teorii umanitare am substitui locuitorii acestei ţări şi am face din ţară o proprietate israelită”! Iată acum o mostră de „exprimare tipică extremei drepte” extrasă din ziarul Conştiinţa, numărul din 5 ianuarie 1920: „Fiindcă ziarul nostru a provocat oarecari nedumeriri asupra atitudinii noastre faţă de semiţi, precizăm odată pentru totdeauna cum judecăm şi rezolvăm această problemă. Declarăm că nu avem nimic contra populaţiei paşnice evreieşti, care nu se amestecă la conducerea treburilor în statul român.
Am semnat un tratat de pace care asigură libera propăşire a minorităţilor! Prin urmare, dr. Ghelerter şi Ilie Moscovici, ocupa-ţi-vă, vă rog, de propăşirea evreilor! Nu vă tolerăm să faceţi internaţionalism pe pământul românesc şi tuturor jidanilor care fac socialism internaţional la noi le strigăm: Plecaţi de aici în Palestina şi faceţi-vă acolo republica bolşevică pe care v-o doriţi! Acesta este antisemitismul nostru… Prin urmare, rămâne stabilit că nu avem nimic cu populaţia paşnică evreiască, faţă de care nu suntem antisemiţi. Evreilor socialişti-internaţionalişti le declarăm luptă pe viaţă şi pe moarte şi sfătuim populaţia evreiască însăşi să lupte pe toate căile contra lor, pentru ca atunci când, Doamne fereşte, ar porni contra evreilor internaţionalişti Garda Conştiinţei Naţionale, să aibă destule cuvinte pentru ca, cu un cuget cinstit, să ia făţiş apărarea populaţiei evreieşti sărmane. Trăiască socialismul naţional creştin!”.
Comparând acest text cu observaţiile şi temerile marilor paşoptişti diferenţa apare limpede: aşa-numiţii extremişti de dreapta -excepţie vor face cuziştii – evitau generalizarea, apelând chiar la susţinerea populaţiei evreieşti paşnice. Spre deosebire de paşoptişti, antisemitismul lor era exclusiv politic, anticomunist, nicidecum etnic, religios ori din considerente economice. În opinia mea tocmai acesta este „naţionalismul luminat” care, se spune, ar caracteriza atitudinile eroilor paşoptişti. Pe de altă parte, urmând logica după care istorici mai vechi şi mai noi argumentează acuzaţia de extremism de dreapta la adresa grupărilor anticomuniste, rezultă că şi anticomuniştii de astăzi sunt elemente care aparţin acestui segment. Extrapolând Ia atitudinile individuale, cine este anticomunist sau cine discută critic, de pe poziţii patriotic-naţionaliste, apariţia şi evoluţia comunismului în România, aparţine în mod automat extremei drepte. Este un nonsens, la fel ca şi contestarea dreptului de apărare a fiinţei naţionale din motive aşa-zise umanitare ori globalizante.
Respingerea ideilor antinaţionale depăşeşte cu mult bunul-simţ şi faptul că aceste idei sunt impuse uneori chiar de guvern prin decret, dictatorial, fără un referendum, doar fiindcă aşa i s-a cerut dinafară, ar trebui să pună pe gânduri. „Legea zice – remarca Eminescu într-un articol – că cine conspiră cu străinii în contra instituţiilor ţării şi a poporului în mijlocul căruia trăieşte este un trădător.”
O altă modalitate de exprimare a unei opinii este cea factuală. La demersul bolşevic ce lua deseori forme brutale, teroriste, nu s-a mai răspuns teoretic, prin intermediul presei, ci s-a trecut la contraatac, cum s-a întâmplat în februarie 1920. Prefaţat de un excelent avertisment scris de studentul Corneliu Zelea Codreanu şi publicat în numărul din 9 februarie al ziarului Conştiinţa cu titlul „Un cuvânt către muncitorii români care au trecut sub steagul cel roş al duşmanului”, el s-a desfăşurat dur, totuşi fără vărsare de sânge: a fost o încăierare între români. Pentru autenticitate reproduc descrierea lui Codreanu: „Era pe la 10 sau 11 februarie 1920. De două săptămâni se vorbea de grevă generală în toată ţara. Se apropia bătălia decisivă. Pe la ora 12 se svoneşte în oraş (Iaşi – n.n.) că la Regie, unde erau circa 1 000 de lucrători, s-a declarat greva, a fost arborat drapelul roşu, tablourile Regelui au fost date jos şi sfărâmate în picioare, iar în locul lor aşezate fotografiile lui KarI Marx, Troţki şi Racowski.
Oamenii noştri au fost bătuţi, mecanicii de la maşini, care erau din Gardă (a Conştiinţei Naţionale – n.n.), răniţi. La ora 1 suntem în sediu adunaţi cam o sută. Ce facem? Pancu prezidează discuţia. Două păreri. Unii susţineau să trimitem telegrame guvernului, cerând intervenţia armatei. Eu eram de părere să mergem toţi cei prezenţi la Regie şi cu orice risc să dăm steagul jos. Se admite punctul meu de vedere. Am luat steagul nostru şi la ora 1 am pornit cu Pancu în frunte pe Lăpuşneanu şi Păcurari, în marş forţat, cântând «Deşteaptă-te, române». În apropierea fabricei, în stradă, câteva grupuri de comunişti sunt date peste cap. Intrăm în curtea fabricei.
Pătrundem în clădire. Mă urc cu steagul până la acoperiş şi îl înfig sus. De acolo încep să vorbesc. Apare Armata şi ocupă fabrica. Noi ne retragem cântând. Ne reîntoarcem la sediu. Ne gândim: incursiunea noastră rapidă a fost bună. În oraş vestea atitudinii pe care am avut-o se răspândeşte ca fulgerul. Totuşi greva continuă. Armata nu poate decât să păzească steagul, ea nu poate pune fabrica în mişcare. Ce facem? În mintea noastră încolţeşte o idee. Să căutăm în tot laşul mână de lucru şi să deschidem fabrica. în trei zile, 400 de lucrători noi, adunaţi din toate colţurile oraşului, sunt introduşi în fabrică. Aceasta începe să funcţioneze. Greva a eşuat. Peste două săptămâni, jumătate din grevişti cer să fie reprimiţi Ia lucru…”. A fost printre primele confruntări civile dintre românii patrioţi şi românii care, sub pretextul egali
tarismului, fuseseră aruncaţi în luptă contra propriei ţări, acesta fiind scopul real, nemărturisit, al acelor „străini” bolşevici, indivizi care se şi vedeau stăpâni ai Lumii. Încă o remarcă: Ia Regie nu a fost picior de bolşevic. Ei aruncau „sămânţa răului” şi apoi se ascundeau ca nişte laşi, cum s-a întâmplat şi în teribila zi de 13 decembrie 1918, pe
nedrept sortită uitării.
