Terorismul în România (16)

Apariţia lui Corneliu Zelea Codreanu în viaţa politică a României Reîntregite s-a întâmplat tot în acest an zbuciumat 1919. S-a în­tâmplat, dar nu a fost întâmplă­toare. A avut două mari motivaţii: 1) ofensi­va armată şi propagandistică a evreilor bolşevici şi 2) teama că autorităţile române nu vor putea să-i ţină piept, militar şi diplo­matic, din cauza puterii financiare a diasporei evreieşti, care transforma orice măsură poliţienească luată împotriva unui evreu, oricât de vinovat pentru săvârşirea unei ilegalităţi, într-un act de antisemitism, alimentând în acelaşi timp cu oameni şi muniţie intervenţiile aşa-numitelor „brigăzi internaţionale”, recte „brigăzile diasporei evreieşti”. Dificultăţile întâmpinate de români la Conferinţa pentru Pace de la Paris, oglindite în presă, nu îngăduiau dubiul. Realitatea de zi cu zi impunea la luarea unei atitudini. încă din primăvara acelui an, probabil când Bela Kuhn declanşa primele atacuri contra creştinilor din Ungaria şi din Transilvania, tânărul Corneliu Codreanu a convocat un grup de 20 de liceeni în Pădurea Dobrina, din ţinutul Huşi, pentru a discuta o proble­mă gravă şi la ordinea zilei: Ce facem dacă vin bolşevicii peste noi?

Astăzi poate să mire că o mână de liceeni s-au adunat să poarte discuţii pe o temă „pentru uzul celor maturi”. Să nu se uite însă că nici marii paşoptişti nu erau cu mult mai vârstnici decât ei când au pornit revoluţia care a pus piatra fundamentală a României moderne. În definitiv, războaiele sunt purtate de tineri, doar că în postura de „carne de tun”. Pentru a fi corecţi, să spunem că nici „ostaşii roşii” (ostaşii lui Rothschild) nu erau mai bătrâni, majoritatea alcătuind-o cei cu vârste cu­prinse între 18 şi 25 ani, dar pe ei nu i-a satanizat nimeni în epocă. Să înţelegem că doar unii au dreptul să lupte pentru o cauză? Revenind la adunarea din Pădurea Dobrina, să adăugăm că a fost acceptată în unanimitate opinia lui Codreanu: „dacă armata bolşevică va trece Nistrul şi apoi Prutul, ajungând să încalce şi locurile noas­tre, noi să nu ne supunem, ci să ne retragem cu toţii în pădure înarmaţi. Aici să orga­nizăm un centru de acţiune şi de rezistenţă românească şi, prin lovituri date cu măies­trie, să zdruncinăm inamicul, să menţinem o stare de spirit de neaplecare şi să întreţinem o scânteie de nădejde în mijlocul masei româneşti din sate şi oraşe. Am depus cu toţii jurământ în mijlocul pădurii seculare”.

A se observa că izvorul Mişcării Legionare este în formă carbonaristă. Din carbonarism Codreanu va prelua mai târziu organizarea (modificată doar în terminologie) şi fondul teoretic, adaptat religiei şi tradiţiilor strămo­şeşti. Această influenţă va conferi Mişcării o aură vizibil romantică (exprimată impecabil de melodia „marşurilor”) şi totodată fasci­nantă, mai cu seamă pentru tinerii cu vocaţie pentru acte eroice. De aici şi asemănarea înşelătoare cu secta bogomililor, invocată cândva, vădit eronat, chiar de autorul acestor rânduri: eroismul nu acceptă nuanţele şi jumătăţile de măsură; nu-i permite nici tim­pul, nici scopul. Rezistenţa în munţi din anii Republicii Sovietice Romîne a demonstrat nu numai imposibilitatea jumătăţilor de măsură, cât şi faptul că opinia „unor liceeni” s-a materializat exact în circumstanţele adoptării ei, fiind îmbrăţişată nu numai de legionarii, ci şi de liberalii, ţărăniştii, poate şi de câţiva socialişti „care simţeau româ­neşte”, cu vocaţie pentru acţiuni eroice. Comentând împrejurările adunării de la Dobrina, Codreanu a subliniat limpede cauzele: „Era în timpul acela o stare de haos în ţară, pe care noi, deşi copii abia trecuţi de 18 ani, o înţelegeam prea bine.

Lumea se afla sub impresia revoluţiei bolşevice, care se desfăşura în toiul ei la câţiva paşi de noi. Ţărănimea din instinct se opunea acestui val distrugător, dar, complet dezorganizată, nu prezenta o posibilitate serioasă de rezis­tenţă. Muncitorimea însă aluneca vertiginos spre comunism. Românii intelectuali erau indecişi, aparatul de stat dezorganizat. Din moment în moment te puteai aştepta fie la o izbucnire internă a unor elemente organizate şi decise, fie la o năvălire de peste Nistru”. Câteva luni mai târziu, după ce s-a înscris la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii ieşene, temerile faţă de o „izbucnire internă” a revoluţiei roşii s-au accentuat. Majoritatea profesorilor „considerau ca barbarie orice idee şi notă naţionalistă”, iar această atitu­dine a avut ca efect dezorientarea totală a studenţilor. Unii susţineau bolşevismul pe faţă, alţii – cei mai mulţi – spuneau: „Orice s-ar zice, a trecut timpul naţionalismului, omenirea merge spre stânga”.

Mă întreb cum ar fi reacţionat Eminescu şi Kogălni-ceanu la această enormitate care putea avea consecinţe fatale şi nu cutez să-mi răspund. „Câţiva care mai încercam să rămânem pe poziţie – scrie mai departe Codreanu – eram învăluiţi într-o atmosferă de dispreţ şi duşmănie. Colegii de alte păreri, cei cu liber­tatea de conştiinţă şi cu principiul tuturor libertăţilor, scuipau în urma noastră când treceam pe stradă sau pe sălile facultăţilor şi deveniseră agresivi, din ce în ce mai agresivi, întruniri peste întruniri, cu mii de studenţi, în care se propaga bolşevismul, se ataca Armata, Justiţia, Biserica, Coroana… Dar nu numai în Universitate era această situaţie. Masa muncitorească ieşană, cuprinsă aproa­pe în întregimea ei de comunism, stătea gata să izbucnească în revoluţie. În fabrici se lucra foarte puţin. Se ţineau ceasuri întregi comitete, consilii, adunări. Se făcea mai mult politică. Ne găseam în plină sabotare siste­matică, făcută cu plan şi din ordin: sfărâmaţi, distrugeţi maşini, creaţi starea de mizerie materială generală care duce la izbucnirea revoluţiei!

 

Şi într-adevăr, cu cât ordinul se executa mai bine, cu atât mizeria se întindea, foamea se proiecta mai ameninţătoare şi revolta creştea în sufletul mulţimilor.” Am văzut în articolele trecute cât de virulente erau mani­festele bolşevice, care era tactica bolşevicilor, din citatele extrase din ordinele anticriştilor Lenin, Troţki, Kuhn, bestii care trimiteau la moarte într-o singură zi, uneori chiar oră, tot atâţia oameni cât se spune că a ucis mult hulita Inchiziţie în întreaga ei existenţă. Codreanu a surprins exact atmosfera „pre-revoluţionară”, lanţul nesfârşit de sabotaje, terorismul subtil, când nu reuşea să fie sângeros, ce au marcat anul 1919. Personal, mă uimeşte faptul că a utilizat termeni care nu prea concordă cu realitatea descrisă, adică ponderaţi, pe alocuri exagerat de ponderaţi. A vrut, probabil, să fie obiectiv. Mai departe, relatează – mult mai înţepat! – despre trădarea intelectualilor: „Numai intelectualii români erau inconştienţi. Intelectualii care au învăţat carte şi care aveau chemare de a lumina calea poporului în clipele grele – căci pentru aceasta erau intelectuali – lipseau de la datoria lor.

Aceşti nevrednici, în ceasurile acelea hotărâtoare, susţineau cu o inconşti­enţă criminală că Lumina vine de la Răsărit”. Era o formulă masonică folosită chiar la iniţiere. Întrucât o folosise şi profesorul „progresist” Paul Bujor „în plin Senat al României”, concluzia lui Corneliu Codrea­nu, rămasă intactă până la sfârşitul vieţii sale, a fost că Francmasoneria era implicată în declanşarea revoluţiei roşii. Ce-i drept şi Mihail Sadoveanu a utilizat-o în semn de supunere faţă de puterea stalinistă, însă nu trebuie să se uite că şi marii paşoptişti – înşişi creatorii Statului Român – au fost francmasoni. Masoneria construieşte, nu demolează, mai cu seamă nu-şi demolează propria lucrare; este principiul ei de bază. Ca în atâtea şi atâtea cazuri, individul este con­fundat cu instituţia sau cu un grup etnic. Nu acesta este păcatul generalizării? Iată că deşi era conştient de acest pericol, că deşi s-a ferit de el mai mult decât alţii, Codreanu a căzut şi el în capcana comodă a generalizării.

Peste un deceniu va accepta amiciţia cele­brului „inginer Ciulei”, trezorierul Marelui Orient şi asasinul real ori presupus al nepoatei lui Gheorghe Cristescu-Plăpumaru. Într-o fiţuică tipărită în anii domniei Elenei Lupescu se sugerează că el, Corneliu Co­dreanu, ar fi fost în solda Marelui Orient, dar, orientându-ne după convingerile anti-masonice ale apropiaţilor lui şi ale tuturor legionarilor, rezultă cu limpezime că nu era vorba decât de încă o calomnie. Dacă, totuşi, nu a respins amiciţia lui Ciulei, sunt convins că a acţionat astfel ca să-1 transforme în spion… Trebuia să ştie ce gândesc „duş­manii”. Scopul scuză mijloacele, nu-i aşa?!

Simţindu-se izolat, dispreţuit, încolţit de bolşevici şi de masoni, tânărul Codreanu avea impresia că-i fuge pământul de sub picioare, şi nu era vorba doar de el, ci de însăşi abia întregită Ţară Românească. Nu mai putea să aştepte semnul proniei cereşti: „Aveam conştiinţa clară că în acele ceasuri juca balanţa vieţii şi a morţii poporului român”. Chiar aşa şi era! Ideea unei organi­zaţii de salvgardare naţională nu-i trecuse încă prin minte, nu era însă singurul român înfricoşat de eventualitatea izbucnirii revo­luţiei comuniste. „Într-o seară ploioasă din toamna lui 1919, în sala de mese a şcolii de Arte şi Meserii, unde eram pedagog, un pri­eten îmi arată o notiţă dintr-un ziar: Garda Conştiinţei Naţionale ţine şedinţă astă seară, joi, ora 9, în strada Alecsandri Nr. 3.

Am plecat imediat în goană, cu o mare nerăbdare de-a cunoaşte şi mă înrola în rân­durile acestei organizaţii, ale cărei manifeste de luptă anticomunistă le citisem cu câteva luni înainte. În camera din str. Alecsandri Nr. 3 amenajată cu bănci de lemn de curând făcute, am găsit un singur om de vreo 40 de ani. Stătea la o masă, posomorât şi aspru, aşteptând să se adune lumea pentru consfă­tuire… Era Constantin Pancu, preşedintele Gărzii Conştiinţei Naţionale. M-am prezentat, spunându-i că sunt student şi că doresc să fiu primit ca soldat în Gardă.  M-a primit. Am asistat la consfătuire. Veniseră vreo 20 de persoane. S-au discutat câteva chestiuni în legătură cu dezvoltarea şi avântul luat de miş­carea comunistă în diverse fabrici şi cartiere şi apoi probleme de organizare a Gărzii. Din seara aceea drumul meu se bifurcă: jumătate în lupta de la Universitate şi jumătate cu Constantin Pancu în rândurile muncitorimii. Eu m-am legat sufleteşte de acest om şi am rămas cu el, sub conducerea lui, tot timpul până la desfiinţarea organizaţiei.” Al doilea pas către înfiinţarea Mişcării Legionare anti­comuniste fusese făcut.