De câteva ori pe lună, sala mică a Teatrului de Comedie găzduieşte un spectacol de excepţie: Domnişoara Iulia, după textul lui August Strindberg din 1888, în regia lui Liviu Lucaci, cu Delia Nartea – minunată în rolul contesei Iulia – , cu Ioan Cortea / Şerban Gomoi în rolul valetului Jean şi cu Sorina Ştefănescu / Andreea Bârsan în rolul bucătăresei Kristin; producţia aparţine Asociaţiei Tam-Tam, în colaborare cu Teatrul de Comedie.
Este un spectacol de excepţie pentru că se ridică la înălţimea unei piese pe atât de greu de montat pe cât este de genială. Cu multele ei răsturnări de situaţie, Domnişoara Iulia este, pentru cel care o citeşte, o încântare de la început până la sfârşit. Pe lângă neaşteptatele salturi ale personajelor de la respect la răzbunare, de la iubire la ură, de la dorinţă la dispreţ, ceea ce încântă în mod special este diversitatea şi adâncimea perspectivelor pe care le deschide „drama naturalistă” creionată de Strindberg. Dar tocmai bogăţia aceasta pare a fi greu de onorat într-un spectacol: trecerile rapide ale personajelor dintr-o stare într-alta – fiecare stare avându-şi greutatea ei – sunt dificil de redat credibil pe scenă fără a simplifica pluralitatea de trăiri şi de posibile motivaţii pe care textul o oferă. De aceea, trebuie s-o recunosc, am intrat cu teamă în sala de spectacol. Curând însă am fost uimită să văd cum Liviu Lucaci evită cu supleţe riscul major al simplificării, oferindu-ne personajele în toată complexitatea lor şi lăsându-le totodată să-şi dobândească o coerenţă profundă, ce ţine laolaltă diversele stări prin care trec. Dar, încă şi mai surprinzător, Lucaci şi actorii săi reuşesc să aducă pe scenă ceva mai greu sesizabil printr-o lectură a textului: neliniştea imponderabilă care îi cuprinde pe cei doi protagonişti, contesa Iulia şi valetul Jean, tremurul care îi leagă unul de celălalt dar îi şi desparte — o instabilitate funciară, o zbatere gravă care trece dincolo de puterea lor de a o controla, dincolo de motivaţiile strict psihologice, dincolo de aşteptările obişnuite; şi care, odată dezlănţuită, nu mai poate fi oprită decât prin actul radical din final. Fără dezvăluirea zbuciumului acesta care – cu forţa unei transcendenţe – îi face pe amândoi să-şi iasă din matcă, finalul ar fi părut pe scenă forţat, scremut, artificial.
Spectacolul m-a impresionat şi pentru că a reuşit să-mi destrame o altă îndoială cu care venisem să-l văd: mă întrebam cum de ar mai putea fi astăzi înţeleasă şi trăită, din sala unui teatru, o piesă care vorbeşte despre onoarea pierdută a unei domnişoare, despre abisul dintre un valet şi o contesă – abis ce pare doar, la început, o mică vale mai abruptă –, despre absenţa unui zeu în stare să îndrume şi, la o adică, să salveze. Astăzi, când această absenţă nu ne mai doare; când se crede că omul se poate face pe sine, căci nimic nu i se refuză atunci când vrea cu adevărat („Dacă vrei, poţi!”); şi mai ales într-o ţară în care clasele sociale au crăpat demult (şi nu pentru că s-ar fi luptat între ele…), în care oamenii se disting mai degrabă prin venit şi nu prin valori, într-o ţară în care pierderea onoarei nu e chiar o prăbuşire, ci e adesea un mod de a urca — pe scurt, într-un timp şi într-un loc în care nu e sigur că spectatorii mai pot resimţi conflictul de prim-plan al piesei cu intensitatea necesară pentru ca un spectacol după Domnişoara Iulia să stea pe picioare, fără a sucomba în telenovelă.
Ei bine, măiestria Deliei Nartea mi-a destrămat din primele momente aceste îndoieli: talentul şi frumuseţea ei, prezenţa ei puternică şi deopotrivă subtilă ajung să definească un spaţiu în care a fi contesă e un lucru foarte serios şi nu doar un moft de jupâniţă, un spaţiu în care onoarea şi mândria au un mare preţ, un spaţiu în care pot să-şi aibă locul ceilalţi doi, valetul şi bucătăreasa, ca slujitori ai ei; un spaţiu în care, pe scurt, se regăsesc toate datele necesare conflictului. Dar reuşita Deliei Nartea este mai mare de atât: firescul şi fineţea cu care îşi asumă personajul, profunzimea pe care i-o conferă fac din domnişoara Iulia o eroină cu o anvergură tragică de calibrul Annei Karenina.
Ioan Cortea este foarte bun în rolul lui Jean: ştie cât de mult să vină înspre Iulia şi cât să se retragă, dozează foarte bine duritatea şi blândeţea, îndrăzneala şi sfiiciunea, nu privilegiază prea mult nici una dintre stările în care intră personajul (chiar şi în momentele de maximă mojicie, are o oarecare reţinere: nu se simte confortabil purtându-se aşa), făcând credibile trecerile dintr-o stare într-alta. Interpretat de Ioan Cortea, Jean este misterios, are adâncime, capătă o dimensiune tragică. În cealaltă distribuţie, Şerban Gomoi îl intensifică pe Jean puţin prea mult în direcţia celui dornic să parvină, părând de aceea mai puţin convingător în momentele în care redevine valetul ce se teme de stăpânul său. Totuşi, în varianta Gomoi Jean câştigă o energie impresionantă, fiind parcă posedat de forţa ce irumpe în Noaptea de Sânziene, aruncându-l înspre domnişoara Iulia, cea mai mândră dintre Iele. Astfel, dacă acest Jean este mai puţin tragic, e în schimb mai pasional şi mai înverşunat, fiind o apariţie memorabilă.
Şi Kristin câştigă în complexitate datorită dublei distribuţii: Sorina Ştefănescu îi conferă logodnicei lui Jean două caracteristici importante, în lipsa cărora nu s-ar putea justifica multe replici: discreţia şi simplitatea; ceea ce nu înseamnă o Kristin ştearsă, ci dimpotrivă! În schimb, Andreea Bârsan surprinde foarte bine duplicitatea slujnicei, aderenţa parţială la morala creştină, incapacitatea de a vedea în domnişoara Iulia un aproape ce ar trebui poate ajutat, iubit.
Ştefan Caragiu, care semnează scenografia, a organizat foarte nimerit spaţiul scenic: bucătăria casei contelui, locul în care se petrece întreaga acţiune, e mobilată minimal, fără ornamente. Pe de o parte, acest spaţiu simplu lasă locul necesar conflictului contorsionat, plin de arabescuri neregulate, violente; şi, pe de altă parte, rimează cu caracterul esenţial, elementar al zbuciumului care îi cuprinde pe Iulia şi pe Jean. O bucătărie burgheză nu cred că ar fi lăsat conflictul să capete aceste adâncimi, proiectându-l ilicit înspre zona intrigilor de budoar. Apoi, costumele gândite de Dumitriţa Luncă subliniază foarte bine erotismul celor doi, în egală măsură (lucru deosebit de îmbucurător, deoarece erotismul masculin e în general cam neglijat), îi servesc bine pe actori în mişcările lor şi au funcţie narativă (de pildă, poşeta Iuliei, plină de bani şi de paiete colorate, care, la un moment dat, atârnă lung de gâtul lui Jean, face vizibil ridicolul în care cade un bărbat ce-şi doreşte să parvină agăţându-se de disperarea unei femei). Iar muzica semnată de Delia Nartea marchează inspirat situarea afectivă complexă a intrigii şi dramatismul ei: „cântecelul” jucăuş-batjocoritor care o invocă pe domnişoara Iulia are, totodată, ceva rău-prevestitor, chiar ameninţător.
Pe scurt, spectacolul acesta trebuie văzut; şi merită văzut în ambele distribuţii, pentru că fiecare dintre cei patru foarte tineri şi buni actori aruncă o lumină nouă asupra personajului său, iar performanţa excepţională a Deliei Nartea merită văzută mai mult de o singură dată. În regia lui Liviu Lucaci, nu numai că domnişoara Iulia dobândeşte o adâncime tragică, dar conflictul însuşi creşte în amploare, nemaifiind vorba doar de lupta dintre doi oameni din clase sociale diferite sau de sexe diferite. Acest spectacol transcende viziunea naturalistă a lui Strindberg despre propria piesă, prin aceea că ne vorbeşte despre o bătălie pe atât de gravă pe cât de uşor e de pus în cuvinte: bătălia dintre doi oameni care nu reuşesc să gândească din punctul celuilalt de vedere; şi care, de aceea, nici nu se pot iubi (deşi poate că ar vrea acest lucru). Jean îi spune: „Văd că eşti nefericită, ştiu că suferi, dar nu te înţeleg.”; şi nici Iulia, „femeia care urăşte bărbaţii”, nu e pregătită să-l înţeleagă prea mult pe Jean. De ce se petrec lucrurile astfel, rămâne de văzut — adică rămâne de hotărât de fiecare spectator în parte, căci aşa cum textul piesei nu ia o decizie clară în această privinţă, nici spectacolul nu se coboară la a face el o alegere pentru noi. Fiecare are să se lovească pe cont propriu de imensa dificultate de a privi lumea şi din punctul de vedere al altcuiva.
