Inainte de a discuta împrejurările apariţiei. şi primele manifestări ale dreptei antibolşevice pe aceste meleaguri, se impun câteva precizări pentru a înţelege cadrul politic intern şi, prin sincronizare cu acesta, cel extern, care a favorizat-o, fiind limpede că nu a apărut din senin. In zona moldovenească populaţia româno-evreiască se simţea sub asediul evreilor bolşevici, guvernele – liberale ori de orientare liberală – neputând să ia, în numele libertăţii de gândire şi al „opiniei publice internaţionale”, măsuri specifice dictaturii. De la Ismail până la Cernăuţi agresiunile fizice sau verbale ale „roşilor” intraseră deja în peisajul cotidian, chiar sub privirile neputincioase ale jandarmilor care operau arestări de rutină, infractorii ideologici bucurându-se imediat de libertate. Faptul că aceşti indivizi înjurau monarhia sub sceptrul căreia părinţii patriei construiseră Statul Român, că jigneau greu guvernele, clasa politică, că negau existenţa naţiunii române, pe care o identificau cu oligarhia, că-i instigau pe autohtoni la revoltă şi pe alogeni la acţiuni ce vizau nimicirea României nu justifica, pentru un spirit cu adevărat democratic, în realitate un imbecil care nu percepea caracterul antidemocratic şi tiranic al regimului comunist, un motiv de îngrijorare (avea să simtă pe pielea lui, în anii 1948-1965, rezultatele toleranţei lipsite de discernământ a democraţiei!). Am văzut prin ce infern trecuseră 72 de români nevinovaţi în Odesa şi în Crimeea, condamnaţi la moarte de capii batalionului morţii pentru vina de a fi fost români, şi cât de încrâncenat era în ideea executării lor „marinarul român” Max Goldstein. Ei bine, toate ziarele vuiseră, iar în Universul, unul dintre redactori, Emil Nicolau, care se întâmplase să facă parte din grupul român, a povestit cu lux de amănunte cumplita odisee. Cu toate acestea, Goldstein, bârlădean de obârşie, născut în 1899, a revenit în România ori de câte ori a voit, după arestul de o zi-două fiind liber ca orice om cinstit! Nici după ce şi-a jefuit gazda, pe Saly Holzman de pe strada Bradului, nu i s-a întâmplat nimic… Este de presupus că, fiind dat în urmărire, poliţia şi Siguranţa sperau că îşi va deconspira legăturile.
Max Goldstein era ticălos, însă departe de a fi şi prost. Atentatul de la Senat şi povestea aproape burlescă a identificării teroriştilor probează contrariul: Goldstein s-a jucat cu Siguranţa, nu invers! Faţă de atitudinea „profesionistă” a organelor coercitive, atitudine care nu dădea un rezultat vizibil, în sensul blocării şi – de dorit – al eliminării terorismului roşu, cineva trebuia să replice. Nu era uşor: toleranţa specific românească găsea sprijin în toleranţa creştină şi în cea masonică, ştiut fiind că, la fel ca în zilele noastre, majoritatea oamenilor politici, a bancherilor, a industriaşilor şi a patronilor de ziare aparţineau frăţiei masonice, creatoarea fanaticului „imbecil” la care m-am referit mai sus. Cum am arătat într-un episod trecut, către o astfel de replică duceau şi calculele Kominternului, care vedea în orice manifestare ostilă democraţiei un act favorabil planurilor imperialiste pe termen lung ale Moscovei, indiferent dacă oştenii erau evrei roşii sau români verzi. Şi unii şi alţii se aflau şi se vor afla în linia întâi a acestui bizar război purtat concomitent contra democraţiei, creştinismului, masoneriei, monarhiei tradiţionale, sistemului capitalist şi Statului Român. Cât de inconştient s-au aventurat în acest conflict cinic, fiecare în numele unor idealuri în care au crezut orbeşte, au realizat abia în epoca stalinistă din Istoria României, când unii au umplut lagărele de exterminare, iar alţii, calele vapoarelor. Antisemitismul în România (dar şi aiurea) s-a datorat în mică parte statisticii demografice ori talentului comercial al evreilor şi în mod covârşitor eforturilor imperialismului moscovit, care a trimis ostentativ în primele rânduri numai militanţi evrei din minoritatea antiliberală, adepţi ai principiului „De la fiecare după posibilităţile lui, fiecăruia tot atât cât vecinului lui”. Întrucât, din cauza unei regretabile generalizări, în epocă antisemitismul s-a identificat cu anticomunismul, el este imposibil de evaluat după criterii morale; nu a reuşit această performanţă nici tânărul, dar înţeleptul rabin Alexandru Safran în urma discuţiei avute cu legionarul Corneliu Codreanu. Tot ce se mai poate face astăzi pentru evitarea generalizării e de a-i arăta cu degetul pe evreii comunişti şi de a preciza că alcătuiau o minoritate în marea masă a evreimii din România şi de pretutindeni, masă de orientare liberală. Nu pot fi puşi pe acelaşi taler Max Auschnitt şi Max Goldstein!
Nu-i mai puţin adevărat că tocmai pe această generalizare, fapt ce se traduce „prin susţinerea ei”, au mizat şi corifeii evrei ai imperialismului roşu, conducătorii de facto ai Kominternului. Este binecunoscută reacţia lui Lenin în faţa lui Maxim Gorki la aflarea rezultatului tratativelor secrete purtate cu ambasadorul german de la Constantinopol, în ianuarie 1915, de evreii „kibuţari” Alexandru Lazarevici Helfand, zis Parvus, şi Jakov Stanislavovici Fiirstenberg, zis Ganeţki: „Rusul deştept este aproape întotdeauna evreu sau un om cu amestec de sânge evreiesc”! Tovarăşii puseseră la cale trădarea ţarului de către vărul Wilhelm al II-lea, acţiune care a făcut să curgă râuri de cerneală pentru descifrarea „misterului” şi fluvii de sânge… Extrapolată, reacţia lui Lenin se poate formu-la şi aşa: „Românul deştept este aproape întotdeauna evreu sau un om cu amestec de sânge evreiesc”. „Întâmplător”, tocmai în anii interbelici s-a făcut apologia acestui „amestec”, când s-au (re) scris biografiile lui Alecsandri, Hasdeu, Xenopol etc. Dinaintea acestei campanii care, extinsă, urmărea să creeze impresia că românii nu au produs nici o personalitate de valoare (s-a mai afirmat că Eminescu era de origine necunoscută, că I.L Caragiale era grec ori albanez), reacţia de împotrivire a lui A.C. Cuza nu era oare firească? Dacă hârtia suportă orice, şi autorii de infamii comandate trebuie să suporte mâna legii sau – în caz că aceasta nu se încumetă – pumnul lăncierului jignit. Astăzi, din fotoliu, este uşor de condamnat „virulenţa” profesorului ieşean sau furia legionară; atunci însă provocările se abăteau zilnic, în cavalcadă, şi, pentru ca deruta să fie absolută, într-o paletă infinită. Iată de ce, la un moment dat, nu s-a mai putut sta „pe margine, româneşte, cu mâinile în sân”. S-a comis o singură, dar uriaşă eroare: s-a generalizat.
Semnul (abuziv) de egalitate pus între evreii necomunişti şi cei comunişti s-a datorat aventurii sângeroase a lui Bela Kuhn îndreptate contra românilor din fostul Imperiu Habsburgic, generatoare de acte sălbatice, la câteva participând, cu gustul genocidului, şi trupe maghiare creştine. Apropo, astăzi se vorbeşte de „nedreptatea de la Trianon”, dar se ignoră Adunarea şi voinţa românilor de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, prigoana antiromânească de care s-au făcut vinovaţi în egală măsură ungurii şi evreii bolşevici, ocuparea Budapestei de către Armata Regală Română, ce se putea solda, în cazul altei armate, germane sau ruse, cu alipirea Ungariei la statul învingător. Dinaintea alipirii statutate de voinţa românilor din Imperiu, a garanţiei de supravieţuire naţională oferită doar de un stat naţional străin oricărei forme de şovinism, nici măcar reparatoriu în cazul românilor maghiarizaţi (rusificaţi) cu forţa ori al revenirii la vechiul nume, dinaintea cuceririi Ungariei, actul de la Trianon păleşte până la a deveni aproape invizibil.
Mult mai demn decât ungurii s-au comportat bolşevicii de la Moscova, deşi erau pe punctul de a pierde exportul de revoluţie în Europa, comunizarea continentului şi aşa mai departe. La 12 iulie 1919, Lenin comunica presei un punct de vedere pe cât de ireal pe atât de optimist: „Dacă aruncăm o privire asupra situaţiei internaţionale, aceasta nu face decât să ne întărească credinţa în victorie, în toate statele duşmane nouă cresc forţele care ne sunt prietene. De pildă, în statele mici – Finlanda, Letonia, Polonia, România. Toate încercările de a crea acolo o coaliţie a marii şi micii burghezii în vederea luptei împotriva noastră s-au terminat printr-un eşec şi nici o altă putere decât a
noastră nu va fi cu putinţă acolo”. Peste nici o lună, la 6 august, în cadrul Conferinţei Muncitorilor şi Ostaşilor Roşii fără Partid, Lenin va preciza, trist dar demn: „în ultimul
timp s-au primit ştiri în sensul că nu e totul în regulă în Partidul Socialist din Ungaria.
Trupele româneşti au intrat în Budapesta. Dar acest fapt nu merită prea multă atenţie.
Aşa a fost şi la noi pe diferitele fronturi. Noi am avut însă suficiente forţe în spatele frontului pentru a ne întări în aşa măsură, încât să putem riposta apoi cum se cuvine lui
Kolceak, sau aşa cum am ripostat pe frontul Petrogradului”. Aventura lui Kuhn a dat bătăi de cap nu doar lui Lenin, ea a pus pe spinarea populaţiei evreieşti o vină de care
nu avea habar: vina de aliată a ungurilor în tentativa de desprindere a Transilvaniei de Statul Român. Astfel au fost priviţi evreii ardeleni – şi nu numai ei – de dreapta românească! Cărturari precum Octavian Goga, loan Moţa, Alexandru Vaida-Voevod rareori au reuşit să evite capcana generalizării: evreii erau ori bolşevici, ori maghiaro-
fili… Privită din acest unghi, opinia lor cu greu ar putea fi calificată drept antisemită. Ei erau duşmanii duşmanilor naţiunii române şi puneau semnul egalităţii între antiro-
mânism şi antisemitism. Deosebirea s-a făcut numai în străinătate, sub presiunea diasporei evreieşti, care, nici ea, nu s-a obosit să părăsească păguboasa generalizare şi să le atragă atenţia că doar unii evrei erau bolşevici sau filomaghiari. De aici şi iritarea lui Goga atunci când acuzaţiile lui bazate pe probe certe erau taxate simplist ca anti
semite. Abia la guvernare a realizat cauzamuţeniei guvernelor româneşti şi a susţinerii din umbră a mişcărilor cu program naţionalist, sincer sau fals, dar bun pentru a-i speria pe cei „de neatins”.
