Terorismul în România (13)

Ar fi eronat să se creadă că în mişcarea comunistă nu a fost picior de român ori că românii erau doar agenţi ai Siguranţei. Au fost şi câţiva români get-beget dacă luăm în calcul documentele, deşi sunt convins că – pentru a nu complica lucrurile – din ele erau excluşi activiştii minori sau cei foarte tineri şi nehotărâţi. Din această cauză numărul lor adevărat nu va fi cunoscut niciodată, fapt care nu permite astăzi o panoramare exactă a situaţiei de facto şi a etnicilor care au aderat, mai mult sau mai puţin convinşi la comunism în anii copilăriei lui. Trecând peste acest neajuns de ordin statistic, merită să fie subliniat efortul Siguranţei de a urmări pas cu pas elementele trădătoare de neam şi de ţară, înjugate cu entuziasmul prostiei la căruţa khazară. Problema era cu atât mai gravă cu cât nu mai era vorba de evrei, unguri ori ţigani, venetici de la care te puteai aştepta la orice. Era vorba de români.

Agenţii care îi urmăreau au cerut însuşi ministrului de interne, George G. Mârzescu, să dispună arestarea lor,  fiind fie dezertori,  fie infractori evadaţi şi, poate mai grav decât aceste infracţiuni, bolşevici înrăiţi care hălăduiau prin ţară pentru a face pro­pagandă roşie sau pentru acţiuni teroriste. Încă obsedat de carnagiul din piaţa Teatrului Naţional şi de cruzimile bandelor lui Bela Kuhn şi, mai cu seamă, neputând să conceapă existenţa unor români într-o tabără atât de ostentativ antiromânească, ministrul i-a cerut directoru­lui Siguranţei din judeţul Buzău să ia măsuri drastice împotriva românilor trădători: „Domnule Director, vă rog să binevoiţi a dispune prin organele administrative de siguranţă şi jandarmerie să se ia măsuri pentru urmărirea şi arestarea numiţilor Gheorghe Baciu, de fel din Brăila, dezertor din marina militară; Stroia, mecanic în atelierele Fernic din Galaţi, şef revoluţionar al lucrătorilor; Ioan Popovici, căsătorit la Chilia, fost condamnat la 10 ani închisoare şi evadat; Jean, telegrafist pe vaporul Elisabeta; Iuşca, mecanic, dezertor din marina militară şi Jean Dumitrescu, cazangiu pe vaporul împăratul Traian. Toţi aceşti indivizi ne-au fost semnalaţi că au făcut parte din comitetele revo­luţionare din Odesa. Vom fi avizaţi telegrafic îndată ce vreunul din ei va fi arestat în localitate”. Referirea ministrului la comitetele revoluţionare din Odesa ascundea o teamă profundă, datorită unor întâmplări îngrozitoare cărora le-au căzut victime, în ianuarie 1918, 72 de români, toţi oameni nevinovaţi care aveau misiunea să orga­nizeze refugiul în oraşul Kerson, în cazul retragerii armatei şi a autorităţilor române dacă situaţia de pe front continua să fie dezas­truoasă. Iată pe scurt ce s-a întâmplat atunci.

Concomitent cu trimiterea acestora în Rusia, agentul britanic de origine canadiană, colonelul Joe Boyle, trata în mare taină cu „bolşevicii” Muraev, agent secret german, şi Rakovski, probabil cel mai secret agent român care a acţionat vreodată în inima puterii sovietice, un fel de pace, obligatorie pentru legalitatea şi securitatea retragerii la Kerson. Se mai prevedea ca în schimbul celor 72 de oficiali români să fie eliberaţi 400 de bolşevici şi să fie repatriaţi 100 000 de soldaţi ruşi neînarmaţi. Era un tratat favorabil ambelor părţi. La insistenţa lui Rakovski, Muraev a fost de acord; fiind cel mai important personaj pe cale ierarhică, acesta a ordonat subalternilor să parafeze înţelegerea. Au semnat pentru soviete Udovski, preşedintele comisarilor din dis­trictul Oden, Voronski, de la Consiliul Suprem şi Breshenan, comisarul Afacerilor Externe, un evreu cumsecade, înţelept şi, cu totul remarca­bil, filoromân. Deşi lucrase pentru interesele româneşti şi din îndem­nul Reginei Măria, Boyle a găsit la Iaşi un guvern preocupat exclusiv de pacea cu Puterile Centrale, la care se adăuga şi îngrijorarea privind viitorul Moldovei dintre Prut şi Nistru. Abia după 72 de ore de aşteptare a fost semnată înţelegerea cu sovietele… I s-a recomandat să se întoarcă urgent la Odesa pentru deplina ratificare a acesteia.

Boyle a plecat cu avionul generalului Berthelot. Îl aşteptau surprize mari şi extrem de neplăcute. În absenţa lui şi a lui Rakovski situaţia se dete­riorase îngrijorător, pe de o parte datorită înaintării trupelor germane, pe de alta datorită năvălirii în Odesa a unui „batalion al morţii” comu­nist, alcătuit din cetăţeni români (!). Cei 72 de trimişi ai Regelui Ferdinand au fost declaraţi „ostatici de război” şi închişi în cala vaselor Sinope, Almaz şi Alexis, apoi, întrucât confortul li s-a părut bolşevi­cilor „boieresc”, aruncaţi în adâncurile închisorii Odesky Turme. Aici i-a găsit în ziua de 11 martie 1918 colonelul Boyle, care, cu ajutorul con­sulului spaniol din oraş, a obţinut de la bolşevici promisiunea că pri­zonierii vor fi transportaţi a doua zi în România. A doua zi însă, batali­onul morţii a ocupat închisoarea, iar „ostaticii” au fost urcaţi în camioane şi duşi în port, unde au fost „cazaţi” pe vasul Împăratul Traian, confiscat de ei. Încunoştinţat de această măsură suspectă, colonelul a urcat,  pentru a cere explicaţii, pe iahtul regal Ştefan cel Mare, rechiziţionat şi el de comunişti şi folosit de batalionul morţii drept centru de operaţiuni.

Remarcând fără dificultate că era dus cu vorba, s-a dus la Breshenan, de la care a obţinut un document prin care se confirma că „ostaticii” erau liberi şi sub protecţia sa. A revenit pe chei tocmai când noul comandant al vasului Împăratul Traian ordona să se ridice ancora. Văzându-1, un „marinar român” pe nume Max Goldstein i-a strigat, congestionat de furie, că prizonierii nu vor fi eliberaţi niciodată. Înfu­riat, colonelul „a urcat cu paşi mari pe puntea pe care tremurau osta­ticii înspăimântaţi. A zărit doi soldaţi lovind brutal pe unul din ei, un bătrân fără apărare. I-a înhăţat pe bătăuşi, pe fiecare în câte o mână, le-a izbit capetele unul de altul şi i-a azvârlit de-o parte. Sesizând deruta santinelelor, a ordonat restului de prizonieri de pe chei să urce pe vas înainte de a fi împuşcaţi… Soldaţii priveau uluiţi cum Boyle strângea ostaticii şi-i număra. Erau câţiva răniţi, nouă din grupul iniţial lipsind. Nu s-a aflat decât mai târziu că doar doi fuseseră ucişi în revolta de pe punte; ceilalţi şapte s-au întors înapoi, dezorientaţi” (Leonard W. Taylor: Regele aurului şi Regina Măria). După trei zile „de post negru”, vasul a ancorat la Theodosia. Aici „prizonierii” au nimerit în mijlocul unui schimb de focuri între albi şi roşii, dar Boyle, sub stricta suprave­ghere a lui Goldstein, a reuşit să-i ascundă într-un sanatoriu folosit până nu de mult pentru holerici. Numai el ştie cum s-a sustras atenţiei acestor bestii şi, asistat de fostul căpitan al iahtului regal, Bruno Pantazzi, colonelul a luat legătura cu von Stuler, consulul britanic din Theodosia, care a obţinut 20 de soldaţi chinezi din batalionul internaţional bolşevic pentru a supraveghea fioroasele santinele „române” din bata­lionul morţii. Mai mult, dând curs unei telegrame, a sosit curând şi Breshenan.

Cu toţii au pus la cale un plan de evadare la care a fost cooptat, contra a 150 000 de ruble, şi căpitanul cargobotului Cernomore, care s-a angajat să transporte „ostaticii” în România. Vasul a pornit la drum exact într-un moment de repaus al batalionului morţii. Cele câteva obuze trase cu furie au căzut departe de ţintă. Aşa s-a încheiat odiseea a 72 de oameni vinovaţi doar pentru că erau români şi pentru că serviseră interesele româneşti. Scăpaseră cu viaţă numai mulţumită agerimii şi spiritului aventurist al colonelului Boyle, care, drept re­compensă pentru această acţiune şi pentru încer­carea, din păcate nereuşită, de a salva familia imperială a Rusiei, a fost răsplătit de Regele Ferdinand cu titlul de Duce de Iaşi, recte cu o iluzie. Oricum, mai mult decât o astfel de recom­pensă formală nu ar fi putut obţine şi nici nu cred că ar fi acceptat: era un gentleman. Povestea a făcut înconjurul lumii, dar pe români i-a impresionat îndeosebi faptul că batalionul morţii era format exclusiv din cetăţeni români, unii români din moşi-strămoşi. Aceşti trădători incalificabili trebuia să fie urmăriţi şi stârpiţi.

Acesta era sensul real al mesajului trimis de Gheorghe G. Mârzescu şefului Siguranţei din Buzău, fiindcă trebuie adăugat că membrii batali­onului morţii se erijaseră în judecători şi, în numele unui aşa-zis Tribunal revoluţionar bolşevist din Rusia de sud, condamnaseră la moarte mai mulţi dintre românii arestaţi,
fireşte, în secret. Totuşi, dintr-un motiv sau altul, legea Talionului nu s-a aplicat, un fapt creştinesc, fără îndoială, dar care va fi perceput ca o slăbiciune. Nu numai de extremiştii de stânga, dacă bolşevicii pot fi numiţi „de stânga”, ci şi de elementele de dreapta, care vor intra pe scena politică românească tot în acest „an de răspântie” 1919.  Cum am precizat anterior, şi dreapta românească era un produs al Moscovei: lup­tând împotriva toleranţei liberale, a servit de minune interesele aces­teia, era doar marea putere cea mai apropiată, cum avertiza mareşalul Averescu. A fost vreodată conştientă de acest fapt atât de grav? Faptele spun că nu. Mă refer la oamenii sinceri, nu la kominternişti