Atestat pentru prima data in secolul XV, in timpul domniei domnitorului Vlad Tepes, Bucurestiul isi are originile cu mult timp inainte, pe vremea cand intreaga Campie Romana nu era altceva decat o zona agricola, de pasunat, ocupata sporadic de asezari ce urmau sa cunoasca o noua faza in procesul de dezvoltare.
Incepad cu a doua jumatate a secolului al XIII- lea se pun bazele trecerii la stadiul urban al asezarii.
“Familia reprezinta celula de baza a societatii”, chiar daca natura zicalei este una socialista, caracteristica unei anumite perioade, putem admite ca omul indiferent de etapa evolutiva in care s-a aflat, a trait in comuniune cu semenii sai.
Nevoia sociala de apartenenta la un grup, mai mare si diversificat decat cel familial, duce la aparitia de “gasti” ce sunt unite prin credinta, simtiri, indeletniciri.
Pe masura ce individul a evoluat a simtit nevoia de proprietate si cea de asigurare a bunurilor dobandite; si cum pamantul a fost si este cel mai de pret bun, s-au dezvolatat reguli care sa vegheze la respectarea drepturilor tale.
Impartirea administrativa raspundea necesitatii de localizare a proprietatii si totodata celei de plata a darilor sau eventualelor amenzi.
Caracteristic structurii sociale si administrative a Bucurestiului de inceput erau “mahalalele” – cartierele de astazi. Astfel de structuri sociale si organizatorice se identifica fie prin apartenenta membrilor ei la o anumita breasla de meserii (Macelarilor, sapunarilor…), fie sub raport religios, la delimitarea credinciosilor ce apartineau de o biserica (Mahalaua Sf. Gheorghe Vechi, Sf. Spiridon Nou…), formand “poporul” ei.
Terenurile apartineau marilor boieri, astefel numele mahalalelor se identificau cu numele stapanilor (Mihai-Voda, Radu-Voda…).
In secolul XVIII, conform “catagrafiei politiei Bucurestilor”, existau 93 de mahalale inpartite pe cinci “plăşi” – zone : plasa Targului, plasa Gorganului, plasa Brostenilor, plasa Targului de Afara si plasa Podului Mogosoaiei.
Pe masura ce orasul s-a extins spre est si vest, impartirea formala in Bucurestiul de sus si cel de jos nu a mai fost de actualitate, zona Curtii Domnesti si a Dambovitei ne mai constinuit o limita. Prin extindere, orasul ingloba in aria sa o serie de sate din imediata vecinatate, acestea transformandu-se in mahalale. Intre timp zonele, de acum centrale, din imediata vecinatate a Curtii Domnesti se regasesc in plin proces de dezvoltare. Apar noi cerinte din punct de vedere al calitatii vietii, astfel Mahalaua Tabacarilor ce alta data se gasea la marginea orasului, acum este inconjurata de noi mahalale si din cauza naturii meseriei (prelugrarea pieilor) este nevoita sa se repozitioneze tot pe malul Dambovitei insa mai spre periferie.
Procesul de dezvoltare creste gradul de atractivitate al orasului, astfel la margine iau nastere mahalale noi (Olteni, Moldoveni…) ce reflecta direct zona de provenienta a noilor “mahalagii”.
Acesta este momentul cand termenul de “mahala” isi redefineste sensul, facand o trece lina de la cel de cartier la cel de periferie.
Fiecare dintre aceste entitati are o caracteristica, un element prin care isi defineste identitatea. Multe zone ale Bucurestiului actual rememoreaza prin numele lor originile de la care au pornit (ex. zona Obor- primul targ de vite).
O privire de ansamblu asupra intregului oras, ne evidentiaza caracteristica de baza si totodata primordiala a asezarii, spiritualitatea, credinta. Multitudinea de turle ale bisericilor releva elementul dominant si stravechi in jurul caruia oamenii incept sa cladeasca, sa se dezvolte. Nu ma refer la natura credintei ci la necesitatea omului de a crede, de a avea un sistem de valori la care sa se raporteze care sa-i ofere siguranta emotionala. In cultura noatra biserica a fost nucleul, vatra de la care a pornit orice asezare. Multiplicarea acestei unitati de baza intr-un areal restrans releva o caracteristica de baza a locuitorilor si anume nevoia de siguranta.
Evolutia, atat pe plan fizic cat si tehnic, au redus oamenilor sentimentul de “teama”. Vatra noilor asezari este reprezentata acum de spatii de socializare, de mall-uri.
Turlele bisericilor releva astazi doar apartenenta la o anumita categorie, caracterul primordial a disparut, fiind inlocuit de functionalitatea complementara in care se inscriu acestea.
In tot acest timp “mahalaua” si-a pierdut identitatea, fiind mutata la margine i s-au adus noi valente: spatiu marginas, insalubru ce ofera o existenta la limita si incurajeaza un comportamnet vulgar. Rezultatul poate ca nu este total gresit insa apare o intrebare:
“Bucuresti, oras mahala, oras provincie?”
Bucurestiul este considerat a fi un oras ce nu se distinge printr-o unitate culturala, sociala, arhitecturala pentru a-si defini o personalitate proprie, fara planuri urbanistice cumsecade pentru o capitala europeana , dar mai ales pentru un oras ce se doreste o metropola, este un organism ce se auto-distruge prin insasi existenta si extinderea lui continua, dar si prin locuitorii sai. Mahalaua este exemplu cel mai bun de prezentare a unor proiecte de viitor reciclate si aplicate fara a tine cont de etică sociala, de cadrul social si de dezideratele oamenilor. G.M. Cantacuzino in cartea sa “Despre o noua estetica a reconstructiei ” prezenta ideea conform careia orasele trebuie umanizate, sa fie creat utile si necesare indivizilor. Din punctul de vedere al prezentului Bucuresti, acesta nu mai trebuie umanizat, ci trebuie sa incerce sa se adapteze el necesitatilor indivizilor. Prin înfatisarea unitara a cartierelor de betoane, prin strazile lipsite de un aspect prietenos trecatorului banalizat, prin diferentele frapante intre centru sau si mahala, Bucurestiul isi defineste o monotonie a unor diferite forme standard aplicate dupa planuri arhitecturale diferite. Centrul orasului are aspectul unuia de provincie, prin formele/cladirile propuse si anume magazinele, primele magazine comerciale, arterele principale ce fac legatura cu periferia, salile de spectacole, institutiile educative si inclusiv prin fantanile arteziene uitat a fi exilate o data cu aparitia modernismului, ce a renegat pictura si sculptura din mediul stradal.
Bucurestiul cuprinde in ansamblul sau aspectele unui oras de provincie prin centrul sau, elementele unei mahalale prin blocurile gri ce adapostesc o forma noua de rural si traditiile acestuia, si a unei metropole aliniate la standardele europene prin organizarea continua a unor festivaluri internationale, reclamele si logouri ce impanzesc cotidianul la fiecare pas, prin mijloace de transport, prin reformele, planurile culturale si educative, arhitecturale propuse.
Bucurestiul este un amalgam de meserii, programe educationale, fara a pune accent pe niciuna anume. In acest Bucuresti, locuinta a devenit o masina de locuit pentru individul cotidianului ce trebuie sa lucreze zilnic, pentru a putea sa capete o urma de fericire macar din punct de vedere financiar, iar strada este un doar loc de trecere, un spatiu ce face legatura între doua distante. In mahalaua bucuresteana s-a pastrat o amprenta a ruralului, oamenii blocurilor de beton, au incercat sa-si aduca traditia in oras, prin transformarea bucatăriei/balconului privit ca un pridvor modern intr-o magazie- atelier, prin pastrarea sufrageriei ca un loc destinat musafirilor, prin cresterea in numar mare a plantelor si animalelor in apartamente inghesuite, prin recoltele de cereale, flori in spatiile verzi din spatele imobilelor.
Mahalaua este o manifestare sociala intr-o oarecare masura umoristica, dar unitara a individului ce inca mai pastreaza traditia ruralului.
Incercarea de metropolizare a Bucurestiului este manifestata in mod excesiv în centrul orasului, unde necesitatile individului au fost standardizate. In acest spatiu individul este bombardat cu reclame luminoase ce ii spun ce produs este de calitate, ce elemente vestimentare sunt noul trend. Centrul orasului, in special zona bulevardelor Magheru, Bratianu, a devenit un amalgam de magazine ce impun trendul modei, noilor mancaruri de tip fast-food, a cinematografelor. Intr-un asemenea spatiu pseudo-metropola, individul de la periferie se simte sufocat, inadaptat modernului, si de aceea incearca sa se alinieze modernismului. Omul de la perfirie, parte a mahalalei sau nu, incerca sa se defineasca precum o parte integranta dintr-o metropola, isi vopseste doar fatada locuintei sale în culori noi deoarece trebuie sa arate modern.
Acesta modernitate din periferie, din zona de mahala face ca Bucurestiul sa devina per-total o metropola improvizata, o mahala in continua crestere, un oras de provincie pierdut intre stiluri.
Ioan Bogdan – Guiu, an II Master, Managementul Urban al Oraselor Competitive, UNIVERSITATEA DE ARHITECTURA SI URBANISM „ION MINCU”, BUCURESTI
