Tradiţia mirosurilor urbane

Pestilenţialul are o tradiţie. Sute de ani, în evul mediu, felurimea de negustori şi locuitori ai Bucureştilor se plângeau de aerul otrăvit şi miasmele care ieşeau cu fiecare anotimp de sub pavelele de lemn ale arterelor podite. Apoi, nu departe de vremurile noastre, până către începutul secolului XX, afluenţii   Dâmboviţei – asanaţi între timp – erau adevărate murdarlâcuri curgătoare. Adesea străzile necanalizate, deveneu receptori ocazionali ale deversărilor menajere sau ale deversărilor industriale, cum a fost şi cazul Şoselei Colentina, care se „bucura” periodic de păcura „oferită” de fabrica Blangas.

         Pieţele de tot felul erau la rândul lor un izvor nesecat de mirosuri bizare, alături de iarmaroace, târguri sezoniere, bâlciuri improvizate, pe care le găseai la tot pasul, până către finalul secolului al XIX-lea, când municipalitatea de atunci a decis construirea halelor pentru mărfuri. Mizeria şi mirosul fetid erau o realitate cotidiană banală iar condiţiile de igienă erau întâlnite pe la cinstite case boiereşti sau egumeneşti. Şi în interbelic chiar, primarul Dobrescu când a dorit să modernizeze pieţele publice, obligând participanţii la negoţ să respecte reguli de curăţenie şi igienă a comerţului. Răzvrătirea precupeţilor a fost teribilă alături de remarca: „Ce vrea domnul primar? Secole întregi am trăit în mizerie şi acum vrea el să facă curăţenie!” Igienizarea pieţelor a rămas un deziderat şi astăzi.

        Cât în ceea ce priveşte igiena umană, mirosurile multora la orele dimineţii prin tramvaie sau metrou sunt de-a dreptul descurajante pentru cei aflaţi în apropiere. Iar această realitate antropologică, exprimă respectul faţă de sine şi a confortului oferit celorlalţi din jurul, realitate care se bucură la rândul ei de o tradiţie puţin cunoscută. În Cişmigiul secolului al XIX-lea, prin moderna grădină publică a Bucureştilor, se plimbau mulţi care „iubeau” igiena şi care deranjau plimbarea doritorilor de relaxare: căci mirosul face şi el parte din acest mod de a-ţi trăi viaţa în tihnă. Caricatura publicată la 1869 şi alăturată articolului de faţă certifică tradiţia bucureşteană a mirosurilor de rău augur.