Terorismul în România (11)

In ciuda afirmaţiilor unor istorici, în perioada de agresiune a „comuniştilor maghiari” împotriva Transilvaniei, Bela Kuhn (Cohen) nu era membru al Komintemului. Venise din Rusia încă din decembrie 1918 şi, precum se ştie, a condus personal insurecţia din februarie 1919, în urma căreia s-a ales cu câteva luni de închisoare. Pentru tentativa de lovitură de stat altul ar fi fost pus la zid şi împuşcat, el însă a scăpat prin nu ştiu ce minune şi a participat, până în august 1919, la crearea şi conducerea Republicii Sfaturilor din Ungaria. În afară de faptul că era evreu, cine era acest individ periculos şi ocrotit de soartă? E o întrebare ce a dat de furcă servici­ilor secrete româneşti, care aveau obligaţia să-i afle biografia şi să-i creioneze un profil moral pentru calculele înaltului Stat Major. La o săptămână de la declanşarea „revoluţiei comuniste maghiare” apăreau în presă date cam gene­rale, insuficiente pentru cunoaşterea exactă a duşmanului, fapt explicabil prin anonimatul de până atunci al acestui „ilustru” personaj. Iată ce răspundea ziarul Dimineaţa în numărul din 15/28 martie 1919, la întrebarea „Cine e Bela Kun?”: „Asupra comisarului poporului la externe am cules următoarele. Bela Kun e ziarist, a lucrat mai întâi la Cluj şi apoi la Budapesta, iar în timpul războiului a luptat ca ofiţer contra ruşilor şi a căzut prizonier la Przemiszl. Sub impresia prizonieratului, a devenit bolşevist şi, învăţând limba rusă, a evadat din lagăr; a dus o viaţă aventuroasă în Rusia până la izbucnirea revo­luţiei. După care dată s-a prezentat «biroului de propagandă printre pri­zonierii de război», unde Kerenski 1-a numit şef de birou. Kun a lucrat însă mai mult pentru Lenin şi contra lui Kerenski.

Când Lenin a luat guvernul, Kun a organizat prima legiune de prizonieri. Cu poetul social ungur Emil Gyogyevski a scos primul ziar bolşevist din Ungaria, care s-a bucurat de foarte mulţi cititori în rândul prozonierilor. După pacea de la Brest-Litovsk, Kun s-a înapoiat în Ungaria şi a organizat o acţiune contra politicienilor grupaţi în jurul lui Tisza. Mai târziu a luat parte activă la revoluţie, trecând de partea comuniştilor, al căror şef deveni mai târziu”. Puţin, foarte puţin… Or, peri­colul, cum am mai spus, era enorm, Moscova plănuind acum să încercuiască România. Chiar în acele zile, ajutate de „tovarăşii” români care nu înţelegeau să-şi vândă patria rabinilor roşii, serviciile secrete au reuşit să-1 aresteze pe comunistul Konitz în momentul primirii unei scrisori pline de mustrări voalate de la „tovarăşul” Kuhn. Întrucât autorităţile hotărâseră să informeze naţiunea asupra fiecărei mişcări a adversarilor, pentru a nu o lăsa pradă specu­laţiilor propagandistice bolşevice (unele ziare, ca de exemplu Universul, neomiţând să precizeze etnia duşmanului capturat), s-a putut cunoaşte la nivel de mase şi din timp conţinutul acelei scrisori. Sub titlul incitant, dar corespunzând realităţii, „Descoperirea unui complot bolşevic la noi”, numărul de luni 18/31 martie 1919 al ziarului Dimineaţa reproducea ur­mătoarele ironii la adresa activităţii comuniştilor regăţeni, precizări şi idei tac­tice ale „tov.” Kuhn: „Ce se petrece la voi, nu ştiu. Singurul ecou sortit să străbată până la mine n-a făcut altceva decât să aţâţe la superlativ revolta noastră, a celora care de aici nu precupeţim nici energie şi nici viaţa pentru fermentarea revoluţiei sociale în Ardeal şi – desigur – şi la voi. Telegramele mai mult sau mai puţin confuze din gazetele franceze şi elveţiene, coroborate cu relatări ale «călătorilor» sosiţi din Bucureşti m-au lămurit cel puţin asupra unui punct: v-au împuşcat ca în cea mai ţaristă epocă. Noi aici în Budapesta lucrăm de zor.

Vă voi da o mică socoteală:

1) înfiinţarea grupei comuniste române din Budapesta, cu filiale în Ungaria, Ardeal şi Banat,

2) propagandă intensă în toate părţile locuite de români,

3) manifeste incendiare pentru armata română din Ardeal,

4) scoaterea ziarului Steagul Roşu cu tiraj de 10 000 exem­plare,

5) broşuri explicative şi explicite,

6) şcoala de agitatori,

7) provocarea unui congres al tuturor fracţiunilor socialiste române,

8) ţinerea acestui con­gres aici la 31 decembrie şi 1 ianuarie stil nou, unde – după aprige discuţii -tactica şi programul nostru au fost adoptate cu majoritate de 11 voturi,

9) constituirea, ca prim rezultat al congresului, a Federaţiunei Comuniste Române din Austria, Ungaria, Ardeal şi Banat, având ca prim ţel revoluţia socială din România,

10) legătura cu Germania spartachistă (Valeriu Marcu va sosi şi el aici),

11) trimiterea de agitatori şi perspectiva alcătuirii unei grupe şi în Bucovina,

12) în cel mai scurt timp veţi primi vizita unui bun şi hotărât tovarăş Munteanu, cu instrucţiuni de la Moscova şi de la noi.

Corespondenţa mea cu tovarăşul Racovschi a avut drept rezultat trimi­terea încoace a tovarăşului Popovici cu însărcinări precise. El este acum la Viena, la fraţii Hoppe, de unde se va întoarce la Budapesta. Sunt şi bani pen­tru voi aici, rămâne să delegaţi pe cineva să vi-i aducă. Un răspuns pe larg mi-1 puteţi trimite prin aducătorul acestor rânduri. Cu salutări comuniste, Bela Kun”. Interesant mod de apărare oferind presei documente „strict secrete”! Este uşor de imaginat că astfel agitatorul comunist era demascat ca mincinos şi jignit ca evreu: nimeni nu mai dădea doi bani pe propaganda şi pe bunele lui intenţii, dacă vor fi existat, victimelor potenţiale amintindu-le, cum s-a întâmplat la Bacău şi Galaţi, de Iuda, vânzătorul lui Iisus… Ironia lui Kuhn -„v-au împuşcat ca în cea mai ţaristă epocă” – era cu totul nedreaptă faţă de patimile subtile pe care le îndurau propagandiştii comunişti, precum Konitz sau Marcu. Cred că totuşi era mai mult o răutate, fiindcă ştia de la „călători” cum stăteau lucrurile: nu era vorba de expectativă, ci de neputinţă. Realitatea era cunoscută şi de Moscova, care, acum, când se înfiinţase Kominternul şi Bela Kuhn luase puterea în Ungaria, a considerat că, în fine, a venit momen­tul ofensivei decisive împotriva acestei Românii care se încăpăţâna să-i reziste. În numele unui Congres al Organizaţiilor bolşevice de la Chişinău (era o minciună pentru a întări moralul tovarăşilor), a lansat un apel, intitu­lat „Momentul actual”, cu scopul ridicării la luptă a organizaţiilor din „impe­riul” român. Lectura lui dezvăluie „vechea tactică rusească” adoptată, ca atâtea altele de aceeaşi sorginte, de noua putere khazară. Ce scriau în apel aceşti unici specialişti în răscoale şi lovituri de stat merită să fie cunoscut, măcar pentru a pătrunde mecanismul aşa-zisei rebeliuni legionare, al debarcării lui Ceauşescu şi al mineriadei din 13-15 iunie 1990: „Se apropie sfârşitul domi-naţiunii autorităţilor despotice române şi claselor burgheze. Soldaţii sovietişti au biruit forţele hatmanului în Ucraina şi au ajuns la graniţele Basarabiei. Nu este greu de întrevăzut sfârşitul luptei. Imitând Rusia, a izbucnit revoluţia în Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria şi este aproape ora revoluţiei şi în România. Situaţia internaţională ne obligă a sacrifica totul pentru stabilirea autorităţii sovietice în Basarabia.. În consecinţă, Partidul Bolşevic cheamă pe muncitorii şi ţăranii basarabeni la o năvală organizată contra autorităţii claselor dominante; iar pentru izbânda luptei ordonă:

1)     Starea de război în toate judeţele;

2)     Comitetele să se ocupe cu formarea sovietelor deputaţilor munci­tori şi ţărani, pentru a pune mâna pe instituţiile publice şi administrative din localităţile respective;

3)     Comitetul militar revoluţionar să intre în contact cu armatele ucrainene de peste Nistru pentru coordonarea operaţiilor;

4)   Răscoala să se înceapă numai după ordinul comitetului
revoluţionar local şi să nu se dea crezământ nici unui zvon provocator,
care ar putea fi lansat de autorităţile române;

5)     Comitetul revoluţionar să deterioreze căile de comunicaţie, pentru a împiedica evacuarea şi expedierea obiectelor preţioase de către români;

Să se facă o stăruitoare agitaţie printre soldaţii inamici pentru a-i demoraliza”. Dacă acest text nu ar fi ajuns la timpul oportun în mâna lui Ionel Brătianu, şi el prins la mijloc, între tratativele de pace şi ofensiva khaza-rilor roşii, e greu de crezut că România ar fi putut rezista pe două fronturi concomitent. Marele om de stat i-a telegrafiat imediat agentului liberal din Chişinău, care, fără îndoială, se afla în serviciul Siguranţei, cerându-i lămuriri şi somându-1 să ia măsuri pentru menţinerea liniştii. Ei bine, la Chişinău bolşevicii (evrei) au intenţionat să declanşeze „revoluţia” prin săvârşirea unui pogrom în cartierul Sinagogii! Greu de înţeles psihologia acestor oameni… Poate că urmăreau ca, ulterior, să-i acuze pe români de acest act, cine ştie? Din fericire, bolşevicii nu ştiau că starea de război ordonată în vara lui 1916 era în vigoare chiar şi în momentul păcii de la Paris; astfel, spre sur­prinderea bandelor bolşevice, trupele încartiruite în oraş au restabilit repede liniştea, salvând şi viaţa unor evrei nevinovaţi şi, în orice caz, necomunişti. Agentul i-a transmis lui Brătianu că „o încercare de provocare la pogrom în Chişinău şi o mică răzvrătire a arestaţilor de aici au fost imediat reprimate”, încheind pe un ton optimist: „un fapt îmbucurător pentru noi, decurgând din noua situaţiune democratică şi liberală, este redeşteptarea sentimentului naţional la românii din Basarabia şi de aici”. Toata lumea ştia că a savura o mică victorie însemna să te îmbeţi cu apă rece. Era un război care, din unghi comunist, se va încheia abia în 1991, dar care din punct de vedere rusesc nu se va încheia decât o dată cu dispariţia Rusiei.