Am intrat pe una din caile de acces interzise in mod normal – aleea care urca in Dealul Arsenalului din intersectia bulevardelor Libertatii si Natiunile Unite. Lume – cata frunza si iarba, si in fata mea, si in spate.
Daca tot eram pe una din inaltimi, am pozat parcarea de suprafata a Camerei Deputatilor. Pe aici se face de obicei accesul la turul „de rutina” care costa 15 lei si este groaznic.
Spre surprinderea mea, am constatat ca voi intra chiar pe portile principale ale monstruozitatii, cele dinspre Piata Constitutiei.
La intrare – televiziuni, jandarmi, cordoane de ghidare a stimatilor vizitatori – adica ceea ce asteptam sa intalnesc.
Dupa trecerea prin detectorul de metale si un control amanuntit, am fost apostrofat de un ofiter SPP sa nu cumva sa fac poze inainte sa trec de portile holului. La intrebarea „De ce?”, omul a constatat brusc ca ii place nespus tavanul, drept care s-a holbat indelung in sus.
Holul de primire. Agitatie, lume dezorientata, angajati ai Parlamentului depasiti de situatie.
Iata si celebrele scari care se zice ca au fost calculate dupa inaltimea picioarelor dictatorului, astfel incat sa nu oboseasca la urcare. Tot legenda spune ca Ceausescu ar fi ordonat demolarea si refacerea in mai multe randuri a acestor scari „de onoare”.
Coloanele impresioneaza si aduc aminte de cele similare de la metroul bucurestean. Foarte buna corespondenta!
Sali intermediare, aerisite prin perforatii in tavan si circularea aerului. Conform povestii, Ceausescu nu a vrut instalatii de climatizare, deoarece se temea sa nu fie otravit.
M-am indreptat cu pasi repezi spre Sala Unirii, printre cele mai somptuoase ale Parlamentului.
Sala are in lateral doua spatii goale imense, placate cu marmura. Acolo, zice-se, trebuiau sa se regaseasca portretele Geniului Carpatilor si al Tovarasei ADI.
Pentru ca la Parlament nu s-a auzit de „circuit muzeal”, a trebuit sa trec de doua ori prin aceeasi incapere masiva. Nimeni nu s-a gandit sa organizeze un traseu logic.
Am urcat apoi pe scarile mentionate mai devreme, spre etaj – tintele: biroul Presedintelui Camerei Deputatilor si, desigur, Sala de Plen.
Aceasta este singura sala care imi place cat de cat, deoarece este copiata dupa Sala Tronului din Palatul Regal de pe Calea Victoriei. Din aceasta incapere se face accesul catre balconul etajului I, de unde Presedintele RSR ar fi trebuit sa se adreseze poporului iubitor adunat in Piata Constitutiei, benevol, desigur.
Aspect de pe holuri. Stema de pe perete nu mi se pare ca se integreaza. Intrand pe un culoar lung, am remarcat portretele Presedintilor Camerei Deputatilor din vremea monarhiei si pana astazi afisate pe perete. Totusi, nimic nu ma putea pregati pentru ce a urmat.
In Parlamentul Romaniei asa-zise democratice, care a condamnat comunismul, se afiseaza portretele unor comunisti notorii precum Stefan Voitec, Gheorghe Apostol sau Constantin Pirvulescu! Fara indoiala, o ofensa adusa victimelor regimului totalitar. Nu am fost singurul jignit de aceasta initiativa incalificabila.
Am mers inainte spre o sala de conferinte inaccesibila de obicei publicului larg.
A urmat apoi ceea ce paznicul/angajatul/nu-stiu-cine (ca a zis ca ghid nu este si nici ofiter nu era) a numit „Sala de Protocol a Doamnei Presedinte a Camerei”. Am intrat in dialog cu persoana (P):
Eu: Cum adica, „Sala Doamnei Presedinte”? Ea a construit-o?
P: Nu, evident.
Eu: A, pai atunci faceti referire la functia de Presedinte al Camerei, nu la persoana care ocupa actualmente functia.
P: … (ma ignora) Asa, si aici avem mobilier adus de la Peles.
Eu: Da’ ce, nu statea bine acolo?
P: Doamna Presedinte trebuie sa aiba un ambient corespunzator.
Eu: Iar ma luati cu Dna. Presedinte? E camera ei, sau ce?
P: Nu, nu este! (iritat)
Eu: Bine, vroiam doar sa clarific. Multumesc.
Din sala de protocol am ajuns la Doamna Presedinte a Camerei Deputatilor (DPCD). Domnia Sa, exemplu elocvent de profesionalism si devotament in exercitarea functiei de inalt demnitar al Statului, se poza cu „plebeii”. Ocazional, cate un amarat i se plangea de nu stiu ce problema. Gratioasa, Doamna Presedinte il trimitea la o don’soara consilier blonda, care nota sarguincios pe o agenda doleantele omului, intru rezolvarea lor ulterioara. Toata increderea. M-am adresat Doamnei Presedinte.
Eu: Doamne Presedinte, se poate o intrebare?
DPCD: Sigur, numai sa nu fie prea grea! (rade de complezenta)
Eu: Cum este posibil ca pe peretele din exteriorul biroului Dvs. sa fie afisati mari comunisti?
DPCD: Ce? Cum adica?
Eu: Da, comunisti precum Voitec si Apostol au portretele expuse in galeria de onoare.
DPCD: Habar nu am, nu stiu despre ce vorbiti…
Eu: Este chiar peretele de aici, de afara.
DPCD: Aaaa, da, da.
Eu: Oare Dl. Presedinte al Romaniei nu a condamnat regimul comunist chiar aici, in Parlament? Nu a spus ca a fost un regim „ilegitim si criminal”? Doamna Presedinte, recunoastem un regim ilegitim?
DPCD (alarmata, cheama un consilier lungan): Uite, domnul a ridicat o problema importanta. Aici, afara, sunt portrete de comunisti! Si Presedintele tarii a condamnat comunismul!
Ma paseaza consilierului (C).
Eu: Gata, ati notat?
C: Da, dar sa va spun ceva… stiti, istoria nu se poate sterge.
Eu: De acord, dar regimul comunist e ilegitim. Si criminal. Ce cauta exponentii regimului pe peretii Parlamentului Romaniei actuale?
C: Au fost Presedinti ai Parlamentului, ai Marii Adunari Nationale!
Eu: Parlamentul girat de un regim ilegitim, condamnat acum cativa ani in mod oficial. Sfidati victimele regimului?
C: Nu, nu, dar oamenii aia au condus o institutie.
Eu: Sigur ca da, important e: ce masuri veti lua?
C: Voi transmite mai departe problema.
Eu: Am incredere ca se va rezolva. Multumesc.
Galeria Presei. Holul de unde au loc multe transmisiuni de la Parlament. Apropos de presa, m-am adresat reporterului Realitatea TV, o domnisoara pe care o mai vazusem la televizor. I-am povestit intocmai ce i-am spus si Presedintelui Camerei. Am fost lovit cu o replica familiara: „istoria nu se sterge”, dar si cu o prostie mare cat trustul Realitatea-Catavencu: „Parlamentul in formele sale incipiente trebuie cunoscut”. Raspunsul meu: „Nu, domnisoara, Parlamentul incipient era Divanul Domnesc pe vremea lui Cuza”. Raspunsul ei: „A, da, scuze”. Traiasca ignoranta!
Am ajuns si in Sala de Plen a Camerei Deputatilor. Impresioneaza cupola. O sala prea uriasa.
Am fost lasat sa trec doar prin dreptul Prezidiului, pe langa tribuna de unde vorbesc parlamentarii, bancile unde stau membrii Guvernului, imensul vultur (stema Romaniei) de pe perete, dar si pupitrul de unde Presedintele isi tine de obicei cuvantarile.
Pe niste trepte de-a dreptul hidoase am coborat un nivel. Cred ca ar fi fost prea mult ca vizitatorii sa ceara si lifturi functionale.
Am ajuns intr-un hol unde a fost amenajata o tentativa jalnica de „Muzeu al Parlamentului”. In principiu un spatiu delimitat, o „cusca”, acest „muzeu” include diverse exponate aduse de pe la alte muzee. Nici macar o incapere separata nu au gasit pentru asa ceva.
Am pozat o groaza de exponate, insa ma voi opri doar asupra unui panou extrem de tendentios. In partea de sus – cuvantarea M. S. Regelui Mihai I la deshiderea Parlamentului in 1946, pentru prima oara dupa razboi.
Jos, un facsimil din ziarul „Scanteia” din 1947, in care organul de presa al PCR avandu-l ca redactor-sef in epoca pe „distinsul” Silviu Brucan (Saul Bruckner) anunta cu litere de-o schioapa o mare victorie a proletariatului. Liderii PNT Maniu si Mihalache au fost condamnati la temnita pe viata, alaturi de acolitii lor.
M-am intrebat de ce aceasta alaturare? Regele nu i-ar fi putut salva, si el fiind fortat sa abdice la finele lui 1947 de comunisti care, erau tovarasii celor care orneaza un perete din Parlamentul actual.
Am vazut si o alta sala „interzisa” – sala de conferinte de presa a Camerei Deputatilor.
Celebra incapere copie a unei sali de la Peles – dorinta Elenei Ceausescu.
O alta sala de conferinte care in mod normal nu se viziteaza. Ghidul – o don’soara care avea probleme cu limba romana – a luat in serios gkluma unui vizitator „Ha! Imi fac ziua de nastere aici!” – raspunsul ghidului: „Trebuie sa vorbiti cu cei de la Centrul de Conferinte, nu asa!”
Un hol supradimensionat, replica a unei galerii de dimensiuni normale de la Palatul Cotroceni.
Pe geamuri am vazut si in „curtea interioara”. Ornamente mai putine pe fatada si o completare moderna a unui corp „ascuns” de ochii privitorului din strada. Cine a zis ca harnicia nu-i la ea acasa la Parlament?
Cand am iesit afara, coada era la fel de lunga si era aproape de ora inchiderii. Speranta moare ultima. M-am adresat si oamenilor din carul Antenei 3 cu aceeasi problema a comunistilor de pe perete. Raspunsul, invariabil: „istoria nu poate fi ascunsa”. Cum or fi reusit comunistii sa o ascunda atunci atat de bine??
Am dat ocolul Casei Poporului, ajungand la latura dinspre Calea 13 Septembrie, unde se afla intrarea in Senatul Romaniei. Locul era pustiu. Un jandarm mi-a spus ca „nu e voie sa fac poze acolo, pentru ca e alta fatada decat cea indicata pentru vizita!”. Dupa care m-a indemnat cordial sa fac pasi.
Chiar la iesire, in parcare, am remarcat ceva absolut fantastic: un cabinet parlamentar mobil! Desigur, al unui parlamentar din partidul de guvernamant. M-a impresionat cum se gandeste acest parlamentar la cei din colegiul lui si isi lasa biroul mobil in curtea Parlamentului, acolo unde vine tot omul de rand zilnic. Superb.
E vremea observatiilor finale. Paznici zelosi, ghizi si indrumatori total nepregatiti. Am incuiat vreo doi cu intrebari de bun-simt. Barem daca tocesti o brosura si numai aia stii, ai decenta sa nu raspunzi obraznic.
Vizitatorii au venit de pe la sate si orase. Multe capete cu basca ceausista, multa mirare, multa prostie, dar si multa dezorientare. O batrana amarata in geaca portocalie cu inscriptia „Basescu pentru Romania” ardea de nerabdare sa se pozeze cu „doamna Presedinta Roberta”. O alta femeie ii spunea copilului ei in varsta de vreo 10 ani ca „aici vine Presedintele cu legile”, etc.
Per total, o experienta interesanta. M-am vazut si la televizor, asa ca implinirea este si mai mare. Abia astept Portile Deschise la Palatul Cotroceni!