Cu toţii, probabil, am fost mahmuri cel puţin o dată. La fel şi oraşul. În fiecare an, poate că fără temei, am sentimentul că prima săptămână lucrătoare de după Anul Nou este una de mahmureală. Nu obligatoriu a oamenilor, ci a străzilor, a pietrelor din care sunt făcute casele. Repet că nu exclud eventualitatea unei perspective personale inadecvate realităţii. Prima jumătate a lunii ianuarie este, pentru mine, prilej de a verifica relaţia dintre sărbătoare, sex şi moarte. Le pregăteşti asiduu, vreme îndelungată, apoi se petrec şi nu mai rămâne nimic.
Desigur, mi se va spune că distrugerea este necesară. Altminteri ne privăm de şansa regenerării. Dacă, după sărbătoare, după sex ori după moarte rămâne ceva, măcar un pic de mizerie, din acea colcăială se va naşte o nouă promoţie de specialişti, o eră mai luminoasă, o viaţă mai demnă sau chiar un copil. Să zicem că Fiul Filosofilor. Marele Concept, Fiinţa de Aur. Bun.
Am spus, cu o precedentă ocazie, că, dintotdeauna, limbajul mi-a părut a fi fost creat pentru a mă înşela pe mine, ca o manieră a celorlalţi (a tuturor celorlalţi) de a-mi pune în scenă o gigantică farsă pe care s-o accept ca Lume, ca Adevăr sau ca nu mai ştiu ce. Vom vedea imediat legătura dintre o atare convingere şi povestea cu oraşul mahmur. Nici nu mijise ochii bine textul în cauză – duminică noaptea – , că am şi avut o probă în acest sens. Luni seara, după cursul de istorie filosofică a retoricii (cu masteranzii, care, fiindcă sunt în majoritate angajaţi, deci fiindcă tot ies din casă pentru a merge la serviciu, sunt capabili să vină la facultate chiar şi pe 4 ianuarie), aveam treabă în centru. Ca să nu caut misterul inutil, voi mărturisi că trebuia să achit o datorie. Aşa cum procedez mereu, am legat această mişcare de altele, cu gând să-mi eliberez cât de cât următoarele zile. Nu contează prea mult. Important este un singur moment.
Locul: în apropierea Dâmboviţei, în partea cea mai puţin circulată a Lipscanilor. Ţin să-l precizez deoarece tocmai despre asta vorbeam atunci: despre uitarea acelui segment al străzii, cum treci de Calea Victoriei şi cobori mai departe către chei. Stăteam cu privirea aţintită la faţada unei clădiri. O cunoşteam (bine) dintotdeauna. Era în penumbră, semn de plictiseală. O fi fost o tâmpenie, dar mi-a venit în minte un pasaj din Platon. Sus, la una dintre ferestrele înalte şi înguste, am văzut o lumină oscilantă, albăstruie, ca de foc muribund. Persoana care mă însoţea a remarcat ce îmi atrăsese atenţia şi mi-a spus: “Acum e târziu. La începutul primăverii, încă era vie”. N-aş afirma că am fost chiar trăsnit. Era ca şi cum mă aşteptasem la o asemenea informaţie. M-am uitat în continuare. “În vară, cei câţiva care ştiau presupuseseră că s-a stins de tot. Se înşelau. Iată”. Acea parodie sinistră a persistenţei m-a făcut aproape să râd. Mi-am dat seama că nu aveam habar despre clădire, despre zonă, despre…
M-am gândit la toate punctele din oraş care mi se păruseră sigure. Nu mai exista nici un reper. Mă enerva că fusesem cumva părtaş, că fusesem deliberat părtaş, iar acum aveam aerul că sunt incomodat de această complicitate. Nu din considerente morale, fireşte. Fireşte, falsurile puse la dispoziţie de literatură mi-au venit în ajutor. Apoi am văzut umbra lui Pascal descompunând o gânganie în universurile alcătuitoare (pline de gângănii). De ce să te agăţi? Realitatea – deja o secreţie neglijabilă a limbajului – devenise flască, nu ca o bucată de ceară pe care un filosof ar fi apropiat-o de căldura unei lumânări, ci ca o mască de hârtie peste care a plouat şi care începe să se descuameze. Am revenit la Platon (gest eroic, fiindcă, spre deosebire de Aristotel, pe care l-am văzut mereu chiţibuşar ca medievalii şi – în consecinţă – l-am asociat mai degrabă unui personaj claustrat în scriptorium şi gata pentru o nouă distincţie conceptuală, pe Platon mi-e greu să-l separ de pietrele albe de pe o plajă). În Parmenide, ne îndeamnă “să ne mai întoarcem o singură oară şi să spunem ce trebuie să fie celelalte lucruri, altele decât Unul, dacă Unul însuşi nu este”; ca şi trecutul, ca şi evenimentele şi ca obiectele care îl populează, “celelalte lucruri” vor fi “îngrămădiri, oricare dintre acestea părând una, dar nefiind în realitate una, întrucât Unul nu este”, iar “înlăuntrul lor va părea să se afle efectiv tot ce poate fi mai mic; dar infimul acesta apare ca plural şi ca mare în raport cu fiecare dintre pluralităţile ce se prezintă ca mici (…). Prin urmare, celui ce priveşte din depărtare şi are vederea slabă va trebui să-i apară ca Unu, însă celui ce o priveşte cu gândul, din preajmă şi cu agerime, fiecare i se va dezvălui ca o infinitate plurală…”. Am înţeles nu doar că trăisem mai multe vieţi (ceea ce presupunea că aş putea muri pe drept în fiece clipă), ci că vieţile s-ar fi înmulţit exponenţial chiar şi în lipsa mea – dat fiind că nici până acum nu contribuisem la atare multiplicitate lăuntrică. “Lăuntrică”?
Soliditatea oraşului este o glumă pentru idioţii care cred că ştiu pe ce calcă. Palida flacără albastră îşi bătea joc de teorii, de notele naive ale istoricilor, de inepţia “tâlcurilor”. Mă sprijinea cineva, de fapt, aici, acum? Eram un îndrăgostit în ziua în care Ea nu-l sună. (“Să spunem ce trebuie să fie celelalte lucruri, altele decât Ea, dacă Ea însăşi nu este”). Dimineaţă, copacii au sens, frunzele sunt vesele, iar despre varul de pe tavan ştim totul (inclusiv de ce există). La prânz, am prefera să fim lăsaţi în pace cu toate amănuntele astea futile. După-amiază către seară, cerem un topor – să tăiem copacii, după care să radem varul de pe tavan. Iar noaptea… copaci?… care copaci?… Un labirint infinit (un labirint în care, indiferent ce ai face, te afli tot în mijloc), absoluta lipsă a rostului, cu lumea îndepărtându-se încet, milimetru cu milimetru, secundă cu secundă, lăsându-te să te îneci în neputinţă, întinzând mâna după câte ceva şi preschimbând totul într-un fel de nimic nisipos. Bulevardul Kogălniceanu, la nici 300 de paşi, era o mlaştină fără fund. M-am abţinut cu dificultate: îmi venea să prăvălesc o enormă cascadă de hohote peste nuanţele de gri ale străzii, peste imbecilitatea cu nevoia de regenerare şi peste pietrele moarte din preajmă.
N-am alergat, nu am comis nimic spectaculos. Era prea simplu: n-aveam soluţie. Mi-am văzut liniştit de treabă. Fără îndoială, se născuse un alt cosmos, alte lumini se asamblaseră. Apăruse dicţionarul şi apăruse gramatica dovedind că Odiseea era prima versiune a Fenomenologiei spiritului şi că numai orgoliul cretinilor care pretindeau că ştiu limba elină făcuse – pentru milenii – să pară că erau lucrări diferite. Iar Critica raţiunii pure nu era decât un biet roman de aventuri (faţă de care Călătorie spre centrul pământului era o capodoperă). Pe scurt, totul se retradusese, de la Biblie până la gesturile mele, de la Divina Comedie până la berea pe care aveam s-o beau peste o oră. Niciodată nu am făcut ceea ce am crezut că fac, niciodată nu am văzut ceea ce am vrut să cred că văd. Era prea comic.
Da, evident, sunt de acord că sărbătorile, sexul şi moartea sunt mărcile perceptibile ale unei schimbări care ne depăşeşte. Însă de ce neapărat în direcţia comodă? Ce te faci dacă, după orgia care transformă îngerul în cenuşă, din cenuşă, în locul Dumnezeului deghizat al lui Darwin, apare Diavolul?
Cum să nu fi râs? Câteva ore (nu multe) mai târziu, în taxi către casă, încercam discret podeaua cu bocancii, fiind convins că, la un moment ori altul, tot va ceda precum un strat interminabil de miere care aşteaptă răbdător să te înghită.
