Terorismul in Romania (7)

Ferma convingere a autorităţilor că la 13 decembrie s-a încercat să se declanşeze revoluţia bolşevică în România a condus imediat la luarea unor măsuri drastice în vederea apărării obiectivelor de interes naţional. „Pe ziua de 16 decembrie 1918 – se preciza într-o notă a guvernului – toate stabilimentele şi exploatările indus­triale de orice fel aparţinând statului, judeţelor, comunelor, instituţiilor de utilitate publică supuse ori nu controlului statului, fie particulare (…) au fost trecute sub controlul şi autoritatea Ministerului de Război, prin urmare militarizate, aceasta din punctul de vedere al întregii lor acti­vităţi”. Din analiza textului se poate observa că în loc de „începând din” s-a folosit prepoziţia „pe”: nu era o eroare de exprimare, ci o capcană în care „intelectualii” roşii vor cădea Ia scurtă vreme de la emiterea notei guvernamentale. Totuşi, nu cred că „pionul otrăvit” ar fi funcţionat dacă Moscova nu şi-ar fi grăbit agenţii, dacă nu i-ar fi ţinut sub o presiune con­stantă, dar asta este o altă problemă. Aici mă preocupă doar starea de ten­siune, conflictul social mai mult sau mai puţin artificial, reacţiile părţilor aflate în conflict, sentimentul de nelinişte şi de teroare al populaţiei, indiferent de rang. La 20 decembrie/2 ianuarie 1918 s-a dat publicităţii „Apelul guvernului către muncitori”, pe care îl voi reproduce integral pentru că subliniază perfect teroarea ce se cuibărise în sufletul şi în mintea românilor la începutul anilor 20: „Unelte străine şi vinovate vă aţâţă şi vă îndeamnă să turburaţi liniştea de care are tre­buinţa neamul nostru pentru a clădi Statul tuturor romanilor. La adăpostul unui pretins caz politic, iscoadele vrăjmaşilor noştri vă înşală ca să săvârşiţi cel mai cumplit păcat al trădării de neam şi al dărâmării visului nostru acum împlinit, pentru care a curs atâta sânge şi s-au făcut atâtea jertfe. Este dovedit că aceiaşi aţâţători care au distrus Rusia în folosul germanilor încearcă să distrugă şi România Mare, tot în folosul inamicilor noştri, şi v-au ales pe voi ca, în slujba lor şi în mijlocul nostru, să faceţi ce ei nu mai pot face. Guvernul ştie că crezul vostru politic oricare ar fi nu vă împiedică de a fi buni români şi că în ceasul de acum are tot dreptul să vă reamintească că nu trebuie să vă încărcaţi cu învinuirea că numai voi aţi fost în stare să uitaţi pe cei care şi-au dat viaţa pe front şi pe cei care au suferit groaznic înapoia trupelor în acest război al dreptăţii şi libertăţii tuturor neamurilor.

Orice putere care ar stânjeni aşezarea unei vieţi larg democratice întemeiate pe respectul drepturilor între oameni şi popoare va fi privită de lumea întreagă cu dispreţ şi ne va înstrăina sprijinul omenirii civi­lizate. Feriţi-vă aşadar de orice mişcare care ar îndreptăţi ura tuturor împotriva noastră. Izgoniţi din mijlocul vostru pe toţi agita­torii care caută să va ademenească la fapte criminale. Stăpâniţi-vă suferinţele pe care guvernul le cunoaşte şi vă încredinţează că se străduieşte prin toate mijloacele să vi le aline. Impărtăşiţi-vă de nădejdile mari pe care lumea democratică le pune în întocmirea vieţii viitoare. Deşi am găsit ţara jefuită şi secătuită şi mijloacele de transport dezorganizate de inamic, facem zilnic tot ce stă în puterea noastră ca să îmbunătăţim situaţiunea alimentară de care suferă întrea­ga populaţiune. Aveţi cu toţii cunoştinţă că guvernul actual pe de o parte a satisfăcut prin sporirea salariilor nevoile voastre cele mai grab­nice, iar pe de alta că, prin înfăptuirea reformelor muncitoreşti pe care le-a înscris în programul său, vă va îndeplini revendicările voastre legi­time. Ce am făcut pentru muncitorimea de la sate dând sătenilor pământ şi ce am făcut pentru toate straturile sociale, prin acordarea votului obştesc, sunt chezăşia cuvântului dat şi pentru voi. Prin măsurile pe care le-am luat, vă vom da putinţa să fiţi apăraţi pe viitor de instigaţiile acelora care nu urmăresc binele vostru ci distrugerea ţarii în folosul străinilor.

Noi veghem ca să apărăm ceea ce poporul nostru a dobândit şi vom împiedica cu toată energia ca slăbiciunile voastre să nu fie specu­late spre ocara voastră şi paguba neamului nostru, căci dacă se cuvine să respectăm toate părerile tocmai spre a ne asigura liberul lor triumf, nu putem lăsa să se arunce ţara în anarhie. Facem apel la sufletele voastre ca, dimpreună cu toţii, să zidim România Mare pe dreptate, democraţie şi ordine”.

Nu era uşor de trăit în România (abia) întregită. După trecerea hoardelor bulgaro-maghiare din primul război, la orizont se profila confruntarea cu răzbunătorii pentru celebrul „articol 7″ al primei Constituţii româneşti. Pentru a-i contracara, curând îşi vor face apariţia şi continuatorii în discurs ai marilor paşoptişti, atât de convinşi că „România trebuie să aparţină românilor”. Iată că, în ciuda scurgerii a şase decenii, mentalitatea naţiunii române nu făcuse decât progrese imperceptibile: oare din vina ei? O naţiune întregită efemer în anul 1600 şi care secole de-a rândul a trebuit să suporte în pro-pria-i ţară capriciile stăpânirii străine, cred că avea dreptul, şi în 1866 şi în 1918, să ceară ca România să aparţină românilor. Mai cu seamă în 1918, după reîntregire şi după ce străinii care reuşiseră să anuleze „articolul 7″  din Constituţie cu ajutorul marilor puteri, inclusiv al Rusiei care – se susţinea – îi persecutase, aceşti străini urmăreau acum să distrugă statul român. În Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Banat, ei vor constitui vârful de lance şi chiar vor conduce războiul antiromânesc, în funcţie de situaţie mai viru­lent decât în Vechiul Regat. Ei erau „aţâţătorii”, ei vor fi acele „unelte străine” menţionate de guvern în „Apelul către muncitori”. Ministrul plenipotenţiar al Rusiei ţariste, AA. Mossolov, avusese perfectă  dreptate atunci când îi identificase cu „agenţii lui Satan”. In Transilvania ei ţineau aprinsă flacăra naţionalismului unguresc, nu numai la Budapesta, cum remarcase cu stupefacţie Octavian Goga. Aici ferocitatea maghiară va da mâna cu ferocitatea khazară  împotriva românilor. Asia se va uni contra Europei. Mai apoi se vor despărţi pentru că khazarii vor porni un război anticreştin sub pretextul „ateismului comunist”. Aceste etape sunt vizi­bile cu ochiul liber. Ca urmare, ce poate fi mai justificat decât ca „România să aparţină românilor” şi progresul ei economic să se facă prin „noi înşine”, idee pe care Ion Chinezu a impus-o ca lozincă de dreapta a studenţimii române din Imperiul Habsburgic?! Dreapta românească nu s-a născut din senin şi, spre deosebire de celelalte curente, şi-a tras seva din nenorocirile trecutului şi, îndeosebi, ale prezentului. A fost o reacţie a instinctului de conservare şi, aproximativ un deceniu, complementară actului de guvernare, desigur în mod tacit. La 1 decembrie 1918, George Pop de Băseşti s-a adresat poporului de la Alba lulia cu aceste cuvinte de

dreapta însângerate: „Duşmanii seculari care ne-au ţinut veacuri de-a rândul în lanţuri fizice ne-au ţinut până ieri înlănţuiţi  sufleteşte, înăbuşind cu brutalitate toate manifestările sufletului românesc, dornic de libertate şi cultură naţională. Lanţurile acestei robii suntem chemaţi să le zdrobim astăzi în această mare adunare naţională a tutu­ror românilor din Ungaria şi Transilvania, aici, pe pământul stropit cu sângele martirilor Horea şi Cloşca. Vrem să zdrobim lanţurile robiei noastre sufleteşti prin realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul: Unirea tuturor celor de-o limbă şi de-o lege într-un singur şi nedespărţit stat românesc. Lăsaţi-vă pătrunşi, fraţilor, de fiorii sfinţi ai acestui strălucit praznic naţional şi în cea mai deplină şi frăţească armonie să clădim temeliile fericirii noastre naţionale!”. Paşoptismul reînviase – deşi nu cred că murise vreodată -, însă, cum vom vedea, existenţa lui în stare pură, luminată şi umanistă, va degenera după decesele grăbite de soartă sau de vreo mână criminală ale Regelui întregitor şi primului său sfetnic, Ion I.C. Brătianu. Ciudată coincidenţă… Revenind la ce s-a întâm­plat în Transilvania, nu-i lipsit de importanţă să amintesc că ziua de 1 decembrie 1918 a dat naţiunii române încă un martir, pe ste­garul Ioan Arion din Agriş, ucis mişeleşte de jandarmii maghiari în gara Teiuş. El a fost declarat, la 2 decembrie, în adunarea Marelui Sfat Naţional, „mort al naţiunii”. Câţi îşi mai amintesc de el? Două săptămâni mai târziu, însuşi generalul Berthelot era să fie linşat la Arad de garda maghiară, care îi atacase pe românii ce-i ieşiseră în întâmpinare!

Atentatul, comentat cu lux de amănunte în ziarul Universul, a fost îngropat de paşnicii istorici români foarte atenţi „să nu supere”…
Teroarea abia începuse. Fraternizând strategic cu naţionaliştii unguri, curând vor intra în scenă şi bolşevicii. Ultima telegramă trimisă de George Pop de Băseşti, preşedintele Marelui Sfat Naţional al românilor din Imperiu, lui Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Dirigent din Sibiu, este lipsită de echivoc: „Pe teritoriul neocupat şi cel mai preţios, bande nenumărate ungureşti jefuiesc pe locuitori, maltratează şi alungă pe fruntaşii satelor, preoţi şi învăţători, care şi-au părăsit locurile, demoralizează poporul cu bolşevism şi rupere de România, ajungând până în proxima apropiere de Băseşti. Gărzile sunt desfiinţate, jandarmeriile, neînfiinţate încă, sunt de aşa influinţă (impe­rios necesare – n.n.) şi ocuparea trebuie executată fără amânare, ca să nu rămână poporul fără apărare. Rog a se lua măsurile necesare la ceea ce mă simt îndreptăţit pe baza luptelor mele de 60 de ani”. Telegrama „patriarhului din Băseşti” a apărut în ziarul Izbânda, în numărul din 20 februarie 1919. Peste numai trei zile, aprigul luptător pentru libertatea românilor din Imperiu şi pentru Marea Unire avea să se stingă într-un Sălaj asediat de hoardele asiatice maghiaro-khazare. Cât de puţin a supravieţuit bucuriei şi aclamaţiilor de la 1 decembrie 1918 şi cât de întristat a murit „în propria lui ţară” asediată de străini… Semnele de bolşevizare acuzate de George Pop de Băseşti erau multiple. La 8/21 ia­nuarie 1919, minerii din Lupeni declarau grevă, iar cei de altă naţionalitate decât cea română scandau lozinci antiromâneşti. A doua zi a fost declarată greva generală a feroviarilor, la Cluj aderând şi funcţionarii administraţiei locale. Din fericire, prezenţa armatei regale române în Transilvania a pus capăt după doar două zile acestui foarte grav act de sabotaj. Dar grevele în domeniul feroviar nu vor înceta. Susţinute şi de MAV (Căile Ferate Ungare), ele vor căuta breşe în sistemul de apărare românesc, atât în Transilvania cât şi în Banat, totul culminând cu arun­carea în aer a podului de la Leliţa, în ziua de 14 martie 1919, cu scopulblocării trecerii Diviziei 2 Cavalerie, adusă din Basarabia. Studiind rapoartele militare, Constantin Kiriţescu a numărat nu mai puţin de 300 de asasinate, comise între noiembrie 1918 şi februarie 1919 doar în comitatul Aradului, cărora le căzuseră victime românii! Cifra uimeşte, cu atât mai mult cu cât în majoritatea cazurilor era vorba de femei şi de copii: se atenta la viitorul naţiunii române. Nu-i şi acesta un holocaust? Luat comitat cu comitat şi fără nici o inter­venţie în apărarea românilor, „asasinatul pe criterii etnice” se identifică în totalitate cu „soluţia finală” concepută peste două decenii de Heydrich(Reinhard Suss), al doilea evreu după Torquemada care a mers pe linia eliminării fizice a evreilor. În cazul prezentat de Kiriţescu nu un român preconizase eliminarea românilor… „în lunile de groază”, cum inspirat le intitulează Kiriţescu, în paralel cu uciderea femeilor şi copiilor s-a urmărit şi decimarea ofiţerilor şi a intelectualilor români,„conducătorii poporului, pentru ca – ştiindu-l pe acesta fără conducători – să-l poată distruge mai uşor în masa sa compactă”, opina un martor ocu­lar, dr. Viorel Faur.