În total, padurile ocupa 29% din suprafata României, adica sub media europeana de aproape 42%. Dar daca luam fiecare judet în parte, zona de sud aproape ca nu exista pe cartograma tarii.
Coincidenta sau nu, cele mai sarace judete din România se suprapun într-o proportie mare cu cele mai „barbierite”: Ialomita, Calarasi, Teleorman, Giurgiu, Braila, Vaslui, Botosani. Semn ca politicile de defrisare din ultimele 200 de ani n-au avut efecte bune. Un singur judet, Suceava, are o pondere a suprafetei împadurite mai mare de 50%. Asta, daca nu cumva gaterele au procesat busteni mai repede decât a procesat Statistica cifre. Vezi [aici] întreaga serie de date. Economic, calculele sunt simple. Terenul arabil aduce beneficii pe termen scurt. Pe termen mediu, padurea este mult mai rentabila în conditii de exploatare intensa, iar pe termen lung aduce profituri rezonabile daca este exploatata sustenabil. Plus, mai nou, drepturi de poluare. Tot pe termen mediu si lung, terenul arabil din zonele defrisate este expus la eroziune, desertificare dar si la riscul de inundatii si alunecari de teren. 3 greseli pe care le-a a facut statul: 1. A dat subventii pentru agricultura pe soluri proaste, unor agricultori care nu stiau meserie. Cu suprafete „calamitate” în fiecare an, respectivii si-au permis sa trateze subventiile ca pe un ajutor social. 2. A dat despagubiri atunci când inundatiile au compromis zone agricole fara viitor. O utilizare mai buna a banilor era împadurirea. 3. A pastrat controlul asupra proprietatilor, intrând în clasica dilema principal-agent: Chiar daca tu ai teoretic interese pe termen lung, nu poti controla întreg latul de oameni pusi sa administreze padurile. Ei au interese pe termen scurt, care se monetizeaza cel mai bine prin defrisare masiva.
Alte articole despre economie, pe riscograma : business intelligence
