Terorismul în România (6)

În ciuda clişeelor moştenite din istoriografia de după 1948, evenimentele sângeroase petrecute în ziua de 13 decembrie 1918 nu au fost întâmplătoare, cauzate de reprimarea unei oarecare manifestaţii a muncitorilor bucureşteni pentru satisfacerea unor revendicări sociale. Manifestaţia de la 13 decembrie se dorea de cei care o organizaseră a fi semnalul declanşării revoluţiei bolşevice în România! Planul era simplu: să se ia cu asalt Capitala, Palatul, Guvernul şi, o dată căzute în mâinile „revoluţionarilor”, Moldova, Basarabia, Bucovina, Valahia Mare şi cea Mică ar fi încăput rapid în ghearele Moscovei, armata regală ar fi intrat în putrefacţie… Aşa fuseseră răpuse Rusia ţaristă, Germania, Austro-Ungaria. Acum venise rândul României – percepută ca un imperiu! – şi, probabil, al ţărilor din Balcani. Din fericire, accentul antinaţional impus de Moscova mişcării comuniste înlesnise enorm sarcina Siguranţei, care, fără eforturi, reuşise să-şi planteze agenţi şi să ţeasă o uriaşă reţea de informa­tori în „cercurile socialiste”. Cuvântările şi avertismentele „bolşevicilor” de naţionalitate română, întotdeauna limpezi şi ignorând limbajul de lemn conspirativ, sunt o probă că Siguranţa reuşise să se infiltreze sau că, după caz, era pusă în gardă. „Majoritatea martorilor audiaţi – sublinia maiorul V.D. Chiru – şi foarte mulţi din coinculpaţi, în special cei vino­vaţi de rebeliune, precizează sistema teroristă de a fi fost siliţi să se înscrie în mişcare şi arată că, la chemările Clubului socialist, întot­deauna se făcea apologia revoluţiei ruse, aţâţându-se a se pune grabnic mâna şi pe averea celorlalte clase sociale şi pe administraţiuni”. Aşadar, la Clubul din Strada Sf. Ionică nr. 37 se vorbea pe şleau în faţa oricui, socia­list sincer ori silit să se înscrie în mişcare! Mă întreb: de câte zile cunoştea Siguranţa în detaliu ce urma să se întâmple în 13 decembrie? Cu siguranţă de la începutul începuturilor. Românii erau alarmaţi de noua strategie a lui Lenin şi Troţki, conform căreia, arăta maiorul Chiru, „revendicările ce au de făcut să le impună societăţii actuale prin teroare şi forţă”. Îngrijorarea era amplificată şi de această constatare vizibilă şi pentru orbi: „După înfrângerea vrăjmaşilor noştri externi, duşmanii interni ai neamului, conglomeratul de naţiuni ce alcătuieşte Partidul Socialist, străini în binecuvântata noastră ţară cu dorul de a o zdrobi, după luptele vitejeşti de la Mărăşti şi Mârăşeşti, când păşeau victorioşi în Ardealul descătuşat, ei lansează manifeste cu îndemnuri criminale la dezertare şi asasinate”. Cum am mai spus-o, neînţelegând sentimentul naţionalist, bolşevicii mizau însă pe o presupusă prostie a maselor. Cel puţin în România, oricât de arzătoare ar fi fost dorinţa ridicării nivelului de trai, scăzut considerabil de război şi de confiscarea Tezaurului tocmai de către conducătorii „revoluţiei” bolşevice (!), sentimentul naţio­nalist s-a dovedit mult mai puternic decât ignorarea lui (cum avea să o probeze şi naţional-comunismul ceauşist, constatare valabilă şi pentru li­beralism, încă de la 1848 aici născându-se naţional-liberalismul!). Neintenţionând să-şi demaşte agenţii şi informatorii, Siguranţa şi Tribunalul Militar au evitat cu grijă să numească sursele, apelând la ter­menul general de „martor” sau la citarea broşurilor şi manifestelor „re­voluţionare”, majoritatea suspect de clar redactate. Fie că era de vină sfi­darea naţionalismului, ceea ce însemna o eroare de calcul vecină cu pros­tia, fie că erau produsele agenţilor Sipranţei, manifestele comuniste au trădat de fiecare dată intenţiile Moscovei… Cum vom vedea, ele vor fi şi „actul de naştere” al Dreptei româneşti. Iată ce dezvăluia un „manifest” descoperit de poliţişti la Clubul Socialist: „Revoluţia nu mai poate fi oprită. Un fluier de sirenă numai, un strigăt: La Arme! Şi sute de mii de munci­tori şi muncitoare vom năvăli pe străzi, vom ridica din trăsuri şi tramvaie baricade, vom pune în mişcare tunurile, mitralierele, puştile, grenadele, vom ocupa ministerele, poliţiile, poştele, telegrafele, gările, cazărmile şi vom pune mâna pe conducerea Statului!”. Nu-i de mirare că „revoluţia bolşevică” a trebuit să aştepte două decenii pentru a fi introdusă în România cu tancurile Armatei Roşii şi nu de prostia maselor cum se pre­conizase. Dacă secretele nu puteau fi ţinute, de conspiraţie nu putea fi vorba. încă un motiv să credem că „secretul” zilei de 13 decem­brie era cunoscut de Siguranţă. „Ceea ce forma pregătirea curentului re­voluţionar crezându-se suficient realizat – conchidea maiorul Chiru -, socotindu-se că muncitorimea e îndeajuns de pregătită, se hotărăşte lovitura de la 13 decembrie 1918. Platforma era găsită, motivul îndeajuns pregătit. Tipografii nemulţumiţi de situaţia lor materială, agitaţi de con­ducătorii partidului socialist, declară greva şi încetează lucrul (Tipografi a Minerva aparţinea Marelui Orient, organizaţie masonică de orientare socialistă – s.n.). Inculpaţii avuseseră grija unei organizaţiuni întinse, ce aveau delegaţi prin toate fabricile şi atelierele, oameni devotaţi ce , în nădejdea a cine ştie ce prefecturi, primării or altor demnităţi promise terorizau lucrătorii înscriindu-i în mişcare, ţinându-i în sub­ordine şi executând orice măsură a comitetului sub ame­ninţarea de a fi dat afară de Ia lucru pe oricine nu s-ar supune măsurilor dictate; hotărăsc pentru după-amiaza zilei de 13 decembrie tulburări de stradă şi convoacă la Club toate fabricile şi ateliere i Bucureşti, sub motivul unei greve de simpatie (!) cu greviştii tipografi. Pretutindeni se trimite veste că s-a hotărât încetarea lucrului şi convocarea mulţimii la Club.” Prin urmare, nu numai aderenţa muncitorilor la mişcarea comunistă s-a făcut prin teroare, şantaj şi înşelăciune, ci şi organizarea „loviturii de la 13 decembrie 1918″. Pe de altă parte, faptul că mai tipografii angajaţi de Marele Orient Român au muşcat – primii – din mărul discordiei poate pune pe gânduri, cu atât mai mult cu cât această organizaţie ce se pretindea apolitică avea certe simpatii de stânga  şi avea să fie implicată financiar şi în susţinerea Mişcării Legionare, deducându-se că interesul ei primordial era dezbinarea societăţii româneşti şi producerea tensiunilor sociale. Din cele trei principii masonice – egalitate, frăţie, egalitate  – se pare că  Marele  Orient miza pe primul: egalitate (egalitarism). Dar  printre membrii acestei loji aflându-se şi mulţi români cu funcţii în administraţia ţării şi în Siguranţă, este improbabil ca ea să fi scăpat vreodată de sub control. Încă o dată, cei care urmăreau distrugerea României erau victimele propriilor prejudecăţi, de la ignorarea istoriei românilor până la dispreţuirea naţionalismului acestora. Observaţie valabilă şi pentru zilele noastre, desigur.

„În balconul Clubului – continuă maiorul Chiru – o parte din frun­taşii socialişti, inculpaţi astăzi, agitau spiritele, îndemnând mulţimea la revoluţie, la detronarea Regelui, dând astfel pe faţă adevăratul scop al întrunirii, care nu era «revendicările de natură economică», ci dărâmarea prin revoluţie a stării actuale. Apologia revoluţiei ruse, îndemnul la rezistenţă în contra Armatei, sfatul către soldaţi de a se uni cu ei, insultele adresate Corpului Ofiţeresc, Armatei ca instituţie de Stat, hotărârea de a surpa actuala formă de guvernământ înlocuind-o cu Republica.” Aşa-zişii comunişti români nu au stat cu mâinile în sân, făcând numeroase dezvăluiri te miri cui, adevărate aver­tismente. „Gheorghe Cristescu (apropiatul lui Averescu, Argetoianu şi al lui Tzigara Samurcaş – s.n.) face o preţioasă declaraţie «martorului» Nicolae Călătorescu: Ai să vezi ce are să se întâmple astăzi. Vom dărâma clasele sociale, vom face Republică, detronând Dinastia, vom interveni să stricăm conductele de apă şi ilu­minatul.” Secretul dezvăluit nu mai este secret: planul „revoluţiei” nu mai putea fi funcţional şi când mai era şi transmis imediat de „martor” Siguranţei, era sortit contracarării facile. Bineînţeles, la proces Cristescu a contestat depoziţia „martorului”, fiindcă era firesc să o conteste, dar ca român îşi făcuse datoria. Nu întâmplător în sânul socialiştilor se con­turase un curent – încă insuficient studiat, mai ales după criteriul etnic -, al „oportuniştilor”. A se vedea şi „anii” lor de condamnare…

Fiindcă discut aici despre formele de terorism care au încins atmosfera în România, cred că ar trebui menţionată şi această proce­dură „palestiniană” la care au recurs instigatorii „străini de neam” în ziua de 13 decembrie: „Delegaţii fabricilor au înşirat copii ucenici de prin ateliere în frunte, aruncându-i peste cordoanele militare… Datorită acestui fapt, Armata atacată de primele linii de copii, insultată şi batjocorită, nu opune rezistenţă şi primele cordoane din strada Câmpineanu cedează”. A fost una dintre cele mai ticăloase manevre din întreaga istorie a românilor, fără precedent pe aceste meleaguri. Acolo, între Hotelul Bossel şi Teatrul Naţional, pe altarul distrugerii Statului Român ridicat de străini, au murit numai oameni nevinovaţi, numai români! „Din instinctul adânc omenesc, din nevoia imediată de a reacţiona în contra agresiunii, răbdarea prea mult încer­cată a soldaţilor prin insultele ce li se adresau, prin îndemnurile la fra­ternizare, prin înjurăturile adresate Marelui lor Suveran, prin încercările de a-i dezarma, prin îmbrânceli şi lovituri, a luat sfârşit când unul din­tre ei a căzut scăldat în sânge şi armele au luat foc cu spontaneitate şi fără comandă. Gloanţele au prăvălit agresorii ce determinaseră şi provocaseră Armata. Ne-o spun soldaţii cu revolta în suflete, cu du­rerea şi regretul de a fi împuşcat nişte oameni poate în mare parte nevi­novaţi, oameni simpli, împinşi în ascuţişul de baionetă de cei ce din umbră şi din urmă aşteptau fructul rezultat dintr-o acţiune criminală.” Instigatorii – unii nici nu ştiau limba română – au stat ca nişte laşi, departe, aşteptând să pună mâna pe Bucureşti şi pe ţară, să instituie „teroarea roşie”, să sfâşie România în bucăţi pe care, apoi, să le dăruiască Imperiului Sovietic. Nici unul dintre aceşti ticăloşi nu a fost rănit sau nu a fost în pericol să-şi piardă viaţa, precum copiii ucenici şi nefericiţii tipografi. „Deşi ştiau bine că tulburările de la 13 decembrie 1918 au fost provocate, aranjate şi dezlănţuite de ei, deşi aveau conştiinţa răspunderilor şi în faţa legilor şi în faţa muncitorilor minţiţi şi târâţi la întrunire cu scopuri ascunse, ca şi în faţa familiilor celor răniţi şi decedaţi, spre a alunga privirile aţintite asupra lor – sublinia în rechizitoriul său Vasile Chiru – aleargă la afirmaţiuni laşe, aruncând prin manifeste clandestine răspunderea celor petrecute asupra autorităţilor. In manifestul „S-a tras cu mitraliera în muncitori”, incul­paţii, cu gesturi teatrale, strigă: „Stăpânirea, în frunte cu Regele Ferdinand, uită soarta lui Nicolae al II-lea, a Kaizerului şi a acelora care îi înconjurau. Brătianu, autorul măcelului de ieri, să ştie că şi-a iscălit singur sentinţa la moarte, iar slugile sale, care i-au executat ordinul ieri, să ştie că vine în curând ziua răfuielii”.

Ziua răfuielii – formulă necreştină dar identică în fond cu Legea Talionului – a venit pe tancurile sovietice la 30 august 1944. Printre victime nu s-au numărat Regele Ferdinand şi Ionel Brătianu, morţi, poate ucişi cu subtilitate, în 1927, ci „trădătorul” Gheorghe Cristescu-Plăpumaru, supus ani îndelungaţi unui tratament de reeducare, de recuperare a „conştiinţei comuniste” inhibate de naţionalism…