Întoarcerea triumfală în Bucureşti a Familiei Regale, la 1 decembrie 1918, a semnificat două lucruri: victoria românilor pe toate planurile, chiar mai mult decât preconizaseră, şi înfrângerea bolşevicilor în spaţiul românesc, o înfrângere neaşteptată pentru biroul politic de la Moscova, care se văzuse stăpân fără probleme în Balcani şi în centrul Europei. Starea de spirit a celor două tabere reiese cu limpezime din texte ocazionale, articole de presă, manifeste şi documente. Pe de o parte, este reliefată mândria naţională, pe de altă parte bate la ochi orgoliul şifonat, mustind de ameninţări şi de minciuni grosolane. In încheierea unui articol murdar din ziarul Trăiască Socialismul, numărul 2 din decembrie 1918, autorul îşi îmbărbăta consângenii decepţionaţi cu aceste „prorociri”: „România (…) nu se va putea sustrage noilor prefaceri sociale. După cum, ca ţară mai mică, cu regim semicapitalist şi dependentă de ţările înaintate industrialiceşte, a fost atrasă în vălmăşagul războiului, tot aşa în mod neînlăturat va resimţi influenţa prefacerilor din jurul ei”. Autorul nu înţelegea sensul intrării în război pentru reîntregirea naţională, cu tot vacarmul făcut de români în susţinerea acestui scop în anii neutralităţii! Se deduce limpede că pe comunişti îi preocupa exclusiv dominarea naţiunilor, nicidecum triumful acestora. Din păcate, pentru evreii capabili trăitori în România, singurul partid politic care părea să le servească drept placă turnantă pentru accesarea poziţiilor celor mai înalte ale statului era partidul bolşevicilor.
Consternarea produsă de revenirea regelui în Capitală rezultă şi din rândurile următoare, publicate în numărul din 4 decembrie al ziarului citat: „în vreme ce în Calea Victoriei se desfăşura parada pentru primirea regelui şi a suitei sale, muncitorimea bucureşteană, împreună cu tovarăşii muncitori din armata franceză, a sărbătorit triumful de pretutindeni al socialismului”. Din aceste cuvinte rezultă, cu claritate, degringolada în care se aflau bolşevicii din România.
întrucât primii români care vor acţiona pe faţă contra antiromânis-mului bolşevic şi pretinşilor revoluţionari comunişti au fost studenţii, mi se pare oportun să citez câteva fragmente din manifestul acestora apărut (sub formă de fotografie) la 1 decembrie 1918 şi intitulat „închinare marelui nostru Voievod Ferdinand I, Regele tuturor românilor”. Este întâiul act în care apar elementele naţionalismului mistic, folosit un deceniu mai târziu de Mişcarea Legionară: „Sire, către Măria Ta grăim astăzi noi, tineretul de la şcoala cea mai înaltă de învăţătură românească. Când Măria Ta ai buciumat să ţi se strângă ostile, ieşit-au feciorii din codri, coborâtu-s-au din munţi, pornit-au de pe plaiuri şi s-au bătut pe viaţă şi pe moarte pentru Regele lor. Atâţia dintre noi s-au mistuit în ţărână românească. Veni păgânul, potop, veni cât e iarbă şi frunză şi cotropi pământul strămoşesc. Ne lăsarăm morţii noştri, pe cei mai dragi ai noştri îi lăsarăm şi vetrele rămaseră pustii, şi Măria Ta, cu câţi viteji mai aveai, strânseşi în sufletu-ţi toată durerea unui neam, lăsaşi în inima ţării, ca trainică legătură, vlăstarul Măriei Tale, pe Mircea, şi cu nădejdea-n Cel de Sus, pornişi la drum, căci undeva mai rămăsese un colţ de moşie românească din ţara lui Ştefan, unde să se încleşteze un pumn vânjos care să ceară răzbunare. Nu vine singur răul (…)
Şi acolo, în lunca Siretului, la Cosmeşti, la Mărăşeşti, acolo la Oituz, ai noştri facutu-s-au una cu pământul, dar de dat îndărăt, apoi Măria Ta, n-au dat (…) O lacrimă caldă să cadă pentru ei. Ne puseşi în suflet bucuria când ai adus la trupul ţării pământul mănos pe care-1 încinge Nistrul. Te-ai plecat în faţa Ursitei care ne încerca greu (…). Cel ce ridică sabia, de sabie pieri. Vitejii din ţările Asfinţitului culcară vrăjmaşul la pământ. Şi Tu, Măria Ta, Te-ntorci acoperit cu slavă în inima ţării, îţi strângi iar voinicii, că drept e că unde-i pământ românesc, se aude grai de-al nostru şi se flutură Doina, Tu să stăpâneşti. S-a împlinit văleatul. Al nostru-i mormântul lui Ştefan, ai noştri munţii plini de aur, a noastră-i ţărâna care ţine trupul Viteazului, a noastră-i ţara dintre Nistru, Tisa, Dunăre şi până-n Mare.
Pământul românesc e al românilor. Şi de-i nevoie de luptat pentru asta, vom lupta, căci suntem oţeliţi în lupte”. Acest manifest se pare că a fost citit în Piaţa Universităţii de către George Fotino, pe atunci preşedintele Centrului Studenţesc Bucureşti, la 1 decembrie 1918, în cadrul mitingului dedicat revenirii Familiei Regale în Capitală, în capitala României Mari. Pe un exemplar, conservat la Biblioteca Academiei, se specifică: Dedicat lui Nicolae Iorga.
Pentru comparaţie, iată un citat din manifestul „Către tineretul socialist”, apărut tot în ziua de 1 decembrie 1918 şi publicat în ziarul Trăiască Socialismul: „Tu, purtătorul stindardului roşu, tu trebuie să reînvii şi să chemi la viaţă tot ce este tânăr, tot ce mai are în vinele sale sângele cald al tinereţii, provocator de revoltă când vede o nedreptate. Mulţi dintre noi au fost luaţi de vârtejul războiului şi duşi ca nişte vite la abatorul de oameni. Pe cine să învinuim? Pe guvernanţi? Da, pe guvernanţi!”. Ticălosul manifest se încheia astfel: „Deci tot ce este tânăr să ştie că locul său este în jurul stindardului roşu, unde va găsi căldura sufletului tovărăşesc, pentru ca sub acest stindard să-şi poată face datoria aşa cum nevoia o cere şi împrejurările o dictează!”.
Puse faţă-n faţă textele nu sunt doar opuse ca sens. Revelează – cel al studenţilor bucureşteni – împlinirea visului unionist înrădăcinat în sufletul românilor de Mihai Viteazul, tăinuit până la redescoperirea lui de către naţionaliştii paşoptişti din toate ţinuturile unde „se-aude grai de-al nostru” şi hotărârea, „oţelită de război”, de a lupta până la moarte pentru „pământul românesc”. În antiteză, manifestul comunist batjocoreşte războiul reîntregirii, numindu-1 „abator de oameni”, ignoră sentimentul naţional, bucuria adunării tuturor românilor în jurul Regelui întregitor şi cheamă tineretul din toată ţara românească, indiferent de etnie, să strângă rândurile „în jurul stindardului roşu”, iar tineretului îi cere voalat să fie pregătit ca „sub acest stindard să-şi facă datoria aşa cum nevoia o cere şi împrejurările o dictează”. Fiecare în parte sunt texte provocatoare „de teamă” pentru adversari, însă, în vreme ce studenţii români monitorizau intenţiile „păgânilor”, tabăra adversă sfida atitudinea lor naţionalistă, ignorând-o. Aşa-numita extremă dreaptă românească s-a născut ca o reacţie atât la antiromanism, într-un moment când emoţiile datorate vicistitudinilor războiului şi celei de a doua întregiri erau încă vii, cât şi ca o măsură profilactică în mod cert simpatizată de guvernanţi; mai trebuie subliniat că a fost alimentată de sfidarea sentimentului naţional de către bolşevici şi, fără îndoială, de acţiunile lor teroriste, care în Bucureşti vor exploda în ziua de 13 decembrie 1918.
Ce s-a întâmplat în a 13-a zi de la „momentul Alba Iulia” – când în Capitală s-a strigat: „Trăiască bolşevismul! Jos Regele! Sus Republica! – aflăm din „Ordonanţa Definitivă” emisă de maiorul Vasile D. Chiru la 25 ianuarie 1919, după instrumentarea evenimentelor şi depistarea factorilor provocatori. Scurtul răstimp de o lună şi jumătate sugerează că deja mişcarea bolşevică era bine infiltrată cu agenţi ai Siguranţei români, dar şi de evrei, depistabili în timp dacă se analizează tulburările din sânul mişcării bolşevice şi termenii de condamnare a unor lideri; în legătură cu prezenţa agenţilor Siguranţei printre bolşevici, ar trebui să dea de bănuit prezenţa unor români într-o mişcare violent antiromânească. Trecând peste acest aspect, nedocumentat până în prezent din varii motive, se impune, – în completarea acestui preambul la descrierea evenimentelor de la 13 decembrie 1918, aşa cum s-au desfăşurat în realitate şi nu conform clişeului moştenit din istoriografia „dictaturii proletariatului”, – sublinierea celor două „cauze” ale zdrobirii tentativei de producere a revoluţiei bolşevice în România (începând cu Bucureştii). Starea de război decretată în 14 august 1916 era în vigoare, fapt cu totul necunoscut „revoluţionarilor”.
Cealaltă cauză s-a numit generalul Eremia Grigorescu. Încă din noiembrie 1918, el îi avertizase pe conducătorii „grevelor muncitoreşti” de la CFR şi de la Regie: „Aşa cum n-am lăsat duşmanul să-şi întindă gheara distrugătoare mai departe, nu voi îngădui celor fără Dumnezeu ca în ţara mea, în ţara noastră, să răstoarne şi să împiedice bunul mers al societăţii organizate. Voi fi fără iertare pentru toţi acei care vor căuta să tulbure liniştea ţării!”. Aceasta era poziţia eroului de la Mărăşeşti, ministru de război, vizavi de inamicii – interni! – ai ţării şi ai românilor.
Probabil că această intransigenţă antibolşevică a condus la eliminarea sa fizică în Ardeal, în luptele cu… bolşevicii lui Bela Kuhn.
