Cum s-a putut deduce din articolele precedente, terorismul nu înseamnă doar un atentat cu bombe (metoda „protestatară” descoperită de anarhiştii evrei din secolul al XlX-lea), luări de ostatici sau oameni împuşcaţi de lunetişti, paleta exprimării sale este vastă, cum este şi cauzalitatea sa. Dar în România s-au întâmplat atâtea fapte ori acte terorizante, încât simpla lor indexare ar fi o aventură imposibilă, mai cu seamă pentru anii 1917-1924, anii copilăriei României Mari. în acel timp statul român s-a confruntat cu teroarea naţionalistă sârbă, maghiară şi, incipient, românească şi teroarea bolşevică internă şi internaţională (a se citi: a evreilor bolşevici din Europa).
Dacă excesele naţionaliste aveau o cauzalitate sentimental-istorică până la un punct explicabilă, putând fi contracarate prin mijloace poliţieneşti, regiunile în care se manifestau fiind şi ele cunoscute, loviturile bolşevice păreau întâmplătoare, derutante prin caracterul etnic majoritar evreiesc – evreii fiind percepuţi ca nişte laşi! – şi prin continuitatea, la fel de surprinzătoare, a imperialismului rus sub flamura roşie. Un document al Partidului Comunist (Bolşevic) din aprilie 1918 dezvăluia negru pe alb Siguranţei curioasa continuitate. „Organizaţia generală – se arăta acolo – reprezentată prin subsemnatul Comitet Executiv, se declară categoric de partea programului Partidului frate Comunist Rus, prin recunoaşterea deplină a sovietelor ca expresie a dictaturii proletariatului.” Mai departe: „Exprimându-ne convingerea că printr-o muncă revoluţionară intensivă ne va fi cu putinţă să conducem proletariatul la victorie, suntem hotărâţi să înlocuim actuala ordine capitalistă prin dictatura proletariatului. Lucrăm în deplin acord cu grupările noastre comuniste de diferite limbi, cu ungurii, cehii şi românii. Rugându-vă a lua notă de declaraţia noastră, sperăm că în greaua luptă ce ne^ aşteaptă putem conta pe deplinul sprijin al tovarăşilor noştri ruşi!” în ceea ce priveşte teroarea roşie, caracterul ei sângeros şi răzbunător, Siguranţa a reuşit să intre în posesia unui document înspăimântător: scrisoarea lui V.I. Lenin către Ch.E. Zinoviev. Iată şi textul:
„Tovarăşului Zinoviev!
Abia azi am aflat noi, cei de la Comitetul Central, că muncitorii din Piter au vrut să răspundă la asasinarea lui Volodarskii printr-o teroare în masă şi că dumneavoastră (nu dumneavoastră personal, ci membrii CC care se află la Piter ori membrii Comitetului din Petrograd) i-aţi oprit.
Protestez categoric!
Ne compromitem: ameninţăm, până şi în rezoluţiile Sovietului de deputaţi, că vom recurge la teroare în masă, iar când e vorba de fapte, frânăm o iniţiativă revoluţionară pe deplin justificată a maselor. Acest lucru e in-ad-mi-si-bil!”.
învecinată cu ţara sovietelor, România se afla în linia I. Oricine, cu un dram de minte, pricepea că România, mai cu seamă după preluarea teritoriului dintre Prut şi Nistru, urma să fie atacată de bolşevici şi să se confrunte cu teroarea roşie. Cum va fi primul atac, militar ori prin acţiuni specifice anarho-sindicalismului – sabotaje, cascadă de greve ce trebuia să prefigureze marea grevă generală, manifestaţii şi marşuri fără sfârşit (memento 1990-1991!) -, rămânea de văzut. Un singur lucru conta: Armata, Armata în stare de război! Ce-i drept, ea se confruntase cu bolşevicii, serviciile ei secrete – instituţionalizate sau neoficiale, de tip cavaleresc, încă necunoscute – care îi supravegheau cu stricteţe şi jandarmii deveniţi tot mai bănuitori şi mai brutali cu străinii erau semne optimiste că se veghează. Totuşi, nimeni nu cunoştea forţa reală a bolşevicilor, coeziunea diasporei evreieşti şi câţi evrei simpatizau ori luptau efectiv pentru cauza revoluţiei mondiale, a statului mondial bolşevic, o nesiguranţă care a condus la generalizări. Victoriile albilor şi ale forţelor Antantei lăsau să se strecoare în suflet sentimentul că se poate lupta cu succes contra lor… Pe de altă parte, oamenii politici noi, de origine socială modestă, precum doctorul Nicolae Lupu, preluând din propaganda bolşevică criticile obiective, au reuşit să pună pe jar vechea oligarhie şi să o determine să accepte, cel puţin teoretic, necesitatea unor reforme radicale. Unii l-au acuzat de dr. Lupu de criptocomunism, de filobolşevism, de şantaj, chiar de oportunism: el a fost un bun român de stânga, iar agitaţia stârnită, prin repercusiunile ei şi surprinzătorul stângism al regelui Ferdinand, a făcut mult rău mişcării bolşevice din România, lăsând-o fără obiectul muncii propagandistice, adică în pielea goală. Cât de bine înţelesese dr. N. Lupu romanticul îndemn al redactorului ziarului Lupta, Alexandru Nicolau: „Muncitorii, ţăranii, soldaţii României, care cunosc toată măreţia revoluţiei ruse, mai devreme sau mai târziu se vor uni pentru a înlătura regele şi oligarhia”. Armata în stare de luptă, reformele, regele, Brătianu şi Averescu au fost stâlpii de care se vor sprijini zidurile României interbelice, dinaintea cărora se vor nărui speranţele celor care, asemenea lui Al. Nicolau – după nume român, dar cine ştie… -, se vedeau stăpâni peste aceste meleaguri. Şi ce dificili au fost acei ani de viaţă! Cu sabia lui Damocles deasupra, cu ţara ruinată de jafurile „armatelor” maghiară şi bulgară, fără tezaur, este lesne de închipuit teroarea ce bântuia sufletele oamenilor politici români. Din fericire, românii au avut şi noroc – Armata Roşie era în permanenţă hărţuită de trupele albe, ale Antantei, ale polonezilor -, dar şi spioni infiltraţi „sus”, în conducerea bolşevică (Racovski, Bujor, Dicescu Dic?), care au pus la dispoziţia regelui şi a factorilor de decizie câteva documente strict secrete, cum este acest plan de război ce trebuie reprodus integral pentru a-i fi înţeleasă gravitatea: „Moscova, 6 August 1918.
In împrejurările actuale, când, pe de o parte, războiul, dezagregând societatea capitalistă burgheză, grăbeşte procesul transformării economice şi, pe de altă parte, prin revoluţia rusă, proletariatul mondial intră în faza luptei pentru schimbarea fundamentală a societăţii, ar fi o trădare în faţa luptei măreţe internaţionale ce începe dacă nu răspundeţi la chemarea istorică a socialismului!
A face acum concesiuni, când trebuie să dăm viitor proletariatului român, înseamnă a distruge partidul nostru pe deasupra căruia vor trece valurile revoluţiei maselor!
După Revoluţia din Octombrie, socialismul a intrat într-o nouă perioadă, aceea a realizării, căci revoluţia a început. Trebuie să se ştie că la baza activităţii noastre a rămas numai partidul politic. Dacă nu ne unim în împrejurările de faţă spre a restabili şi întări partidul şi a mări numărul aderenţilor, revoluţia română este compromisă înaintea izbucnirii.
In România, în condiţiile economice şi politice de azi, o revoluţie spontană ar degenera imediat în haos sângeros incendiar, fără a duce proletariatul şi sărăcimea ţărănească la putere dacă nu există un partid comunist organizat ce ar putea să canalizeze şi să conducă mişcarea. Pentru aceasta, primul nostru ţel este de a stabili şi reuni
organizaţiile partidului. Aceasta nu se face decât printr-un congres sau conferinţă, ce trebuie convocate fără întârziere. Trebuie, de asemenea, să precizaţi noua tactică a mişcării şi elementele ce^nu vor fi de acord cu noua tactică nu trebuie să fie primite în partid. în câteva cuvinte, modificarea tacticii şi programului nostru să se rezume astfel: Partidul Comunist Român trece de la perioada de realizare a socialismului prin reforme la perioada revoluţiei sociale.
Avem un ţel imediat, paractic, precis şi concret: răsturnarea burgheziei şi oligarhiei române şi introducerea dictaturii proletariatului în România.
Programul nostru politic este întemeierea Republicii Socialiste a Muncitorilor şi Ţăranilor, iar noua formă de stat, puterea sovietelor.”
Aşadar, România era sortită pieirii, topirii într-un stat planetar condus de puterea sovietelor, recte a evreilor bolşevici din disporă. Prin comparaţie, astăzi s-a schimbat doar culoarea politică, nu mai este roşie, ci liberal-social-democrată. Nimic nou sub soare! Cum să mai consideri „Protocoalele Sionului” nişte aberaţii? Nu mă miră că tot mai mulţi sunt cei care contestă globalizarea aşa-zisă americană. Documentul reprodus după lucrarea lui Z.I. Husărescu „Mişcarea subversivă în Basarabia” denotă caracterul organizat şi agresiv al conceptului globalizant bolşevic, eliminarea vechilor structuri sociale şi decizionale şi introducerea dictaturii proletariatului, o maşină de tocat elitele. Desigur, textul privitor la România era universal valabil, însă local constituia un plan strategic de acţiune şi de apărare împotriva celor indecişi. Cei decişi, care luau cunoştinţă de conţinutul lui, ştiau perfect ce au de făcut atât din punct de vedere operativ, cât şi propagandistic. Un raport de activitate al grupei române de pe lângă Partidul Comunist al Rusiei pe luna octombrie 1918 dezvăluie efortul de bolşevizare a prizonierilor de război aflaţi la Moscova, în lagărele din Urali şi din Siberia, încheindu-se alarmant pentru autorităţile române: „Grupa română desfăşoară o largă agitaţie printre prizonierii de război pentru ca să se înscrie ca voluntari în Armata Roşie, agitaţie care a dat rezultate bune”. Se puneau la cale, prin urmare, confruntări fratricide. Dacă, din fericire, acestea nu au avut loc, nu-i mai puţin adevărat că îndoctrinarea a produs destule neplăceri autorităţilor române în momentul repatrierii acestor prizonieri, fapt care a impulsionat programul de reforme sociale.
Dr. Marin C. Stănescu şi dr. Alexandru Roz au descris în detaliu problema prizonierilor români din Rusia, lectura cărţii „Prizonieri şi voluntari români din primul război mondial şi Marea Unire din 1918″ fiind foarte instructivă. Se pare că bolşevicii au subestimat inteligenţa „oligarhiei române”, capacitatea de culegere de informaţii a Serviciului Secret al armatei şi, fără îndoială, forţa armatei regale române. în plus, strategii bolşevici fiind evrei nu au luat deloc în calcul patriotismul, naţionalismul etc, considerate vorbe goale inventate de „oligarhie” pentru manipularea politică şi socială a maselor… Prima reacţie că aşteptările le-au fost înşelate o descoperim în nr. 1 al publicaţiei Trăiască Socialismul, în arti¬colul de fond intitulat „Partidul Socialist şi Uniunea Sindicală din România către muncitorimea de la oraşe şi sate”, al cărui autor, proba-bil Timotei Marin, tună şi fulgeră contra „agresiunii” căreia i-au căzut victime Basarabia şi Bucovina, precum şi a noii mobilizări a armatei: „Pentru ce această nouă mobilizare? Inamicul nu mai evistă în ţară. El a părăsit singur teritoriul, silit de revoluţia din ţara sa. Stăpânii noştri vă cheamă azi sub motivul că ar trebui să păşim cu toţii pentru întregirea neamului, care ne cheamă de pretutindeni. Farsă şi minciună… Oligarhia română vrea să vă trimită în Bucovina şi Basarabia ca să apăraţi dreptul de exploatare al boierimii de acolo împotriva adevăratului popor român, împotriva ţăranului român. La ordinul de mobilizare a oligarhiei româneşti, la apelul de a trece fron-tierele, trebuie să răspundeţi într-un singur glas… Jos mâinile! Jos mâinile, căci românii de acolo sunt azi oameni liberi, de o mie de ori mai liberi ca noi, şi noi, poporul muncitor din această ţară, nu trebuie să permitem ca libertăţile cucerite acolo prin sânge să fie răpite de cea mai ticăloasă oligarhie care a mai rămas azi în Europa!”
