Terorismul în România (2)

Sfârşitul lamentabil al misiunii lui Roşal i-a deconcertat pe evreii de la conducerea revoluţiei bolşevice. În ciuda aparenţelor, România se dovedea o nucă tare, mult prea tare pentru a fi îngenuncheată de un simplu comando. De la Brest-Litovsk, Troţki i-a telegrafiat furios lui Lenin în ziua de 31 decembrie 1917 şi i-a cerut să aresteze imediat Legaţia Română şi Misiunea Militară, „precum şi adresarea unui ultimatum guvernului român pentru încetarea imediată a tuturor exceselor”.

Sunt de remarcat două aspecte: 1) arestarea lui Constantin Diamandy nu a fost ideea lui Lenin şi 2) rezistenţa militară a guvernului român era etichetată negativ cu învinuirea de producere de excese. Acest din urmă aspect, tipic pentru mentalitatea de victimă perpetuă a evreului, va fi motorul luptei bolşevicilor contra naţiunii române. Cum a primit telegrama, Lemn s-a grăbit să se conformeze sugestiei lui Troţki şi a dispus arestarea membrilor Legaţiei române de la Petrograd. 13 zile mai târ­ziu, „guvernul” revoluţionar al Rusiei anunţa ruperea relaţiilor cu România printr-o notă sinonimă cu o declaraţie de război. „Consiliul comisarilor poporului hotărăşte:

  1. Să rupă orice relaţiuni diplomatice cu România şi să expulzeze pe drumul cel mai scurt Legaţia României, precum şi în genere pe toţi agenţii autorităţilor române;
  2. Să declare sechestrat pentru oligarhia română depozitul de aur al României păstrat la Moscova; puterea sovietică îşi ia răspunderea pentru păstrarea acestui depozit şi se obligă să-1 restituie în mâinile poporului român;
  3. Fostul general-şef al frontului român, Scerbacev, care s-a ridicat împotriva revoluţiei, este declarat duşman al poporului şi pus în afară de lege.”

Trecând peste ceea ce eufemistic spus se cheamă abuz, studiul istoriei bolşevismului în România mi-a decriptat un termen – coloană vertebrală a tuturor actelor şi documentelor bolşevice: cuvântul „popor”. Prin popor în sens bolşevic trebuie să se înţeleagă „evreii”, proletarii, nicidecum poporul de goimi, proletariatul. Aşa se explică aparent bizara acuzaţie de şovinism adusă „duşmanilor poporului”. Fiindcă ordonase recrutarea evreului Roşal, şovinul general Scerbacev era declarat „duşman al poporului”… Pe de altă parte, confiscarea Tezaurului urmărea aducerea României „la sapă de lemn” şi transfor­marea ei într-un câmp propice pentru declanşarea revoluţiei bolşevice. Comisarii „poporului” presupuneau, conduşi de logică, izbucnirea unui conflict continuu între stat şi naţiune, cauzat de sărăcie şi de fis­calitate, conflict care – era de bănuit – va uşura considerabil sarcina acelor evrei angajaţi în revoluţia bolşevică. Ei nu trebuia decât să întreţină focul prin agitaţii „muncitoreşti”, acţiuni de sabotaj şi mani­feste. Se puneau bazele unui nou tip de terorism în România: teroris­mul ideologic. Momeala astfel concepută – îşi spuneau ei – nu avea cum să nu reuşească, nu avea cum să nu atragă în plasa „poporului” şi pe goimii nevoiaşi sau proşti, acest termen folosit de Silviu Brucan în ianuarie 1990 fiind şi cel mai corect. Unul dintre goimii proşti, probabil cel mai prost dintre ei, pe nume Mihail Gh. Bujor, s-a grăbit să lanseze un manifest către soldaţii români în care, pe lângă acuzaţiile de şovinism şi de trădare a „poporului” aduse regelui Ferdinand şi „clicii stăpânitoare”, fireşte, pentru naţionalismul lor, îi

 

informează pe soldaţii „dezinformaţi” că „Armata Roşie nu este o primejdie pentru poporul român. Ea este un pericol numai pentru călăii lui”. Bujor mai adăuga cu naivitate: „Armata Roşie are în frun­tea ei steagul roşu al dezrobirii şi întăririi tuturor popoarelor”. Apoi, ca un veritabil iniţiat în Vechiul Testament, ameninţa în ritmica vechilor psalmi: „Nepricepător al propriilor sale interese şi criminal este soldatul, muncitorul sau ţăranul care primeşte să lupte contra acestei armate!”. Iată un element de fond şi totodată prozodic care mă face să aed că manifestul semnat cu nonşalanţă de goimul Bujor fu­sese redactat de un „tovarăş” evreu. Lupta se radicalizase, tupeul deloc românesc al acestui manifest era o dovadă, şi încă una stresantă pen­tru un guvern aflat în refugiu, stăpân peste doar un sfert din ţară. Asemenea manifeste puteau fi mai periculoase decât muniţia grea, chiar decât armata inamică, fapt probat de armata ţaristă, care se dovedise deosebit de solubilă în acest tip de otravă. Nota bene: nu era primul manifest românofob. Altele apăruseră chiar în presă. O notă parvenită Regelui de la Mihai Moruzov condamna ziarul Lupta pentru că, „prin îndrumările date de cercurile evreieşti din Ismail, care sunt în strânsă legătură cu cele din Odesa şi alte părţi, focare de propa­gandă din Rusia, caută a răspândi această foaie mai ales printre tru­pele române din localitate şi cele în trecere, cum şi a o introduce printre trupele şi locuitorii din Delta Dunării”. Din fericire, Regele şi guvernele sale au ştiut să gestioneze savant războiul declarat de comisarii „poporului”. Deşi istoriografia română – din raţiuni politice (în anii interbelici) sau ideologice (în anii de după al doilea război mondial) – amestecă mişcarea muncitorească autohtonă cu manevrele de confiscare a acesteia de către evreii bolşevici, la nivelul conducerii statului român separarea a fost netă. Ca atare şi notele Siguranţei urmau această linie, specificând – asemenea celei scrise de Moruzov -, când era cazul, originea instigatorilor, uşurând astfel politica internă dar şi externă românească. Acţiunea de sabotaj ori greva putea fi cata­logată în rândul revendicărilor sociale sau în rândul acţiunilor ostile statului, ceea ce era cu totul altceva. Fenomenul social putea fi vinde­cat sau îndulcit prin reforme, bolşevismul trebuia contracarat fie pe ascuns, prin transformarea agenţilor evrei în agenţi dubli sau prin susţinerea tacită a grupărilor de dreapta, fie pe faţă, prin procese zgo­motoase şi sentinţe exemplare. Este o precizare necesară, ca un făcut (?) fiind condamnată doar mişcarea naţionalistă, fără a se arăta şi comenta cauzele apariţiei ei. Este la fel de condamnabil ca şi acuzarea întregii comunităţi evreieşti de bolşevism. în acest context. Cred că se impune revizuirea a înseşi conceptelor de extremă stângă şi de extremă dreaptă, extrema stângă bolşevică, de pildă, neavând nimic în comun cu stânga, pe care doar a aservit-o războiului declarat de o parte a diasporei evreieşti antisioniste întregii lumi şi evreilor liberali şi/sau sionişti, în particular. în România. În istoriografia română se

 

impune cu necesitate o limpezire conceptuală, altfel totul rămâne un talmeş-balmeş. A fost Gheorghe Cristescu-Plăpumaru, fondatorul secţiei din România a PCUS(criptată în formula PCR) şi câţiva ani conducătorul acestei secţii, un extremist de stânga şi un luptător contra existenţei statului român? Nu, cu „n” mare. însă membrii evrei ai acestui partid au luptat pe toate căile posibile contra statului român şi „oligarhiei române”. Că au existat şi câţiva goimi proşti, atraşi de doctrina egalitară leninistă, nu încape îndoială şi, pen­tru că nu erau conştienţi în ce s-au băgat, fiindu-le ascunse scopurile reale ale bolşevismului, pot fi catalogaţi ca executanţi naivi sau ires­ponsabili. Habar nu au avut, de exemplu, că o latură a revoluţiei bolşevice urmărea eradicarea creştinismului. Evident, lor li se vorbea de „ateism ştiinţific”, dar nici un mare şef bolşevic nu era ateu, dim­potrivă. Iată ce scrie subtilul ziarist evreu Marius Mircu în cartea dedi­cată Anei Pauken „Se povesteşte (dar nu este o invenţie) că, în decem­brie 1917, la o şedinţă a guvernului sovietic (Consiliul Comisarilor Poporului), ministrul justiţiei, evreul Isaac Steinberg, i-a cerut lui Lenin îngăduinţa de a lipsi un sfert de oră, pentru a merge să adune un minian pentru a spune rugăciunea de Iarţait: era ziua comemorării tatălui său.

– Retrage-te într-un colţ de cameră – i-a răspuns Lenin – şi fa-ţi rugăciunea! Aici se află pe puţin zece miniştri evrei!

Lenin nu glumea, nici nu exagera: în primul guvern sovietic prezi­dat de el după Revoluţia din octombrie 1917 erau mulţi miniştri evrei (sau, mai exact, mulţi evrei miniştri): Leon Troţki-Bronstein – fonda­torul Armatei Roşii, primul ministru de externe sovietic – Litvinov, Sverdlov, Zinoviev, Radek, Dimanstein, Steinberg, Lozovski, Leiba Kamenev, principalul ideolog al Partidului Comunist Sovietic după Revoluţie, Yoffe… Orice comentariu este de prisos.

Am afirmat mai sus că oamenii politici români au ştiut să ges­tioneze favorabil idealului naţional conflictul deschis cu bolşevicii. De fapt, acesta a şi fost războiul nostru de întregire şi mai puţin sau deloc primul război mondial, cum s-a susţinut şi încă se mai susţine. Cu alte cuvinte, dacă nu ar fi izbucnit revoluţia bolşevică şi s-ar fi menţinut ţarismul in Rusia, cu totul altfel ar fii arătat conturul României întregite după încheierea războiului…

Bolşevicii au crezut că drogul egalitar va adormi sau chiar va atrofia sentimentul naţionalist. A fost o eroare de calcul pe care o vor regre­ta curând. Şi îmi închipui furia celui care, convins de superioritatea sa mai mult mitică decât reală de individ născut în sânul „poporului ales”, constată că a fost tras pe sfoară de „nişte ţărani”. Să îţi imagi­nezi că toţi românii vor ciuguli din momeala egalitară şi-şi vor ignora etnia este o probă certă de obtuzitate. Şovinismul sau „anti­semitismul visceral” nu sunt o scuză: nu pentru că erau evrei au fost înşelaţi în aşteptările lor bolşevicii, ci fiindcă, având de ales între „unirea cu ţara” şi Rusia Sovietică, românii din afara vechiului Regat au optat în unanimitate pentru „unirea cu ţara mumă”. Nu-i mai puţin adevărat că şi comportarea despotică, ornată cu acţiuni sângeroase îndreptate sub pretextul luptei de clasă (pe româneşte invidie) cu precădere împotriva creştinilor şi, în particular, a românilor, a facilitat alegerea populaţiei româneşti. Sfatul Ţării de la Chişinău, după proclamarea în acordurile imnului Deşteaptă-te române a Republicii Moldoveneşti
Democratice şi Federative, nu a mai putut face faţă bandelor bolşevice, bande care terorizau populaţia românească. Cu toate că în mod oficial nu rupsese relaţiile cu Federaţia Republicilor Sovietice, nici nu i-a împiedicat pe târgoveţii din Reni, Cahul, Leova etc. să treacă Prutul şi să ceară intervenţia armatei regale române. Mai mult, Sfatul Ţării a trimis o delegaţie care a cerut guvernului român ajutor „frăţesc”! Indiferent de ideologie, sângele apă nu se face. În ziua de 13 ianuarie 1918, generalul Broşteanu a intrat în Chişinău în fruntea Diviziei a IX-a. După lupte crâncene, care au durat trei zile, soldaţii români au cucerit şi Tighina, bătrâna cetate a lui Ştefan cel Mare. Întrucât trupele române respectau „neutralitatea” în ceea ce priveşte politica internă a tinerei republici, aceasta şi-a proclamat indepen­denţa uzând de dreptul la autodeterminare proclamat de Lenin. Totul fusese generat de „teroarea revoluţionară”. ..