Ura se trăieşte. La ce bun conceperea ei sub specie teoretică? De ce să o conceptualizăm? Nu e de ajuns că se dovedeşte frecvent un sentiment negativ, înăbuşitor, dezumanizant? De ce să o transformăm în temă de meditaţie? Nu ar fi mai sănătos să o uităm imediat ce criza de furie care o însoţeşte s-a calmat? Nu ar fi mai util să o ignorăm imediat ce aura ei nefastă s-a dizolvat în sufletul nostru?
Iată tot atîtea întrebări la care invită textul psihanalistei franceze de origine română Nadia Bujor publicat în revista bucureşteană Observator cultural cu numărul 183, din 2-8 octombrie 2008. Articolul citat are, înainte de orice, un tîlc paradigmatic. Acolo, autoarea discută despre nevoia de a ridica un sentiment, cel mai adesea inconştient, la lumina raţiunii. A gîndi ura înseamnă a dilua intensitatea unei trăiri devastatoare şi bolnăvicioase prin recursul la discurs şi reflecţie. Sau: a „înmuia” impulsul fizic distrugător prin mlădierea verbală a ideii este şi ţelul intervenţiei psihoterapeutice. Vorbirea „despre”, aflarea în comun a unor itemi şi teme relevante, stabilirea unui minim perimetru al dialogului, iată ce urmăreşte orice cură prin cuvînt, de la psihanaliza clasică, freudiană, la variatele forme „rapide” de psihoterapie ale prezentului.
Faptul că în perioada 30 octombrie-1 noimebrie 2008 s-a desfăşurat la Bucureşti un impozant colocviu internaţional avînd ca temă reflecţia asupra urii şi violenţei nu este întîmplător. România, ţară paradoxală, cu o populaţie foarte interesantă în planul comportamentelor sociale contradictorii, aflată pe undeva pe ultimele locuri în planul dezvoltării economice, civice şi politice în Uniunea Europeană şi care, în plus, prezintă originalitatea de a fi singurul stat din Est unde revoluţia anticomunistă s-a consumat violent, printr-un soi de război civil, a fost gazda acestei importante desfăşurări psihanalitice internaţionale. Este o alegere ce dă de gîndit, deşi temeiul său este unul evident.
De altfel, legitimitatea organizării unei asemenea întîlniri, tocmai în acest spaţiu naţional în care frustrarea, umilinţa, teroarea, minciuna şi ura s-au simţit ca casă timp de mai bine de jumătate de secol, nu poate fi pusă la îndoială de nimeni. Singura întrebare ce-şi aşteaptă răspunsul este: de ce abia acum? De ce la aproape două decenii de la marea schimbare din decembrie 1989 ţara noastră, naţiunea noastră, atît de greu încercate, ajung să fie martorele unui eveniment psihanalitic major? Există mai multe răspunsuri posibile. Din punctul meu de vedere, cel mai justificat are în vedere coeficientul de maturitate atins abia în acest moment de mişcarea psihanalitică românească. La noi, acumulările au fost lente, chiar subversive, desfăşurîndu-se într-un tempo surprinzător de scăzut şi pe fundalul unui underground social uimitor. Cauza? Pe de o parte, reacţia pasivă a populaţiei, neinteresată de şi neîncrezătoare în oferta terapeutică (şi chiar culturală) a psihanalizei. Pe de altă parte, slaba dezvoltare a acestei metode clinice şi hermeneutice, interzisă pe vremea comunistă (în România, spre deosebire de Ungaria şi Cehoslovacia, psihanaliza a fost permanent considerată o ştiinţă burgheză decadentă şi periculoasă). Desigur, mai sînt şi alţi factori, de ordin istoric şi cultural, care pot lumina contextul slabei penetrări a freudismelor în ţara noastră. Însă nu e locul şi nici răgazul să intru în detalii.
Decisiv mi se pare faptul că România, prin organizarea colocviului internaţional dedicat conceptualizării clinice şi culturale a urii şi violenţei, a ajuns să intre în circuitul naţiunilor psihanalitice. Tema ca atare prezintă relaţii profunde cu realitatea istorică trăită de compatrioţii noştri vreme de cinci decenii. Să nu ne îmbătăm însă cu apă rece. Răul generalizat numit ură nu a debutat odată cu invazia sovietică. El are rădăcini mai vechi, dacă e să ne gîndim la anomia dictaturii antonesciene şi regale, la isteria omucidară legionară şi la sincopele vieţii democratice din perioada interbelică. Vîrsta acestei adevărate maladii a sufletului românesc este şi mai veche, coborînd dincolo de modernitatea naţională. Frustrarea trăită de locuitorii celor trei state româneşti şi a teritoriilor conexe de a nu avea o viaţă politică proprie, de a fi dispreţuiţi şi ignoraţi, persecutaţi şi sfidaţi în propria lor ţară de diferite mari puteri ale epocii, dar şi de liderii locali, a lăsat urme profunde.
Probabil că o cercetare etimologico-psihanalitică a originilor termenului de „rumân”, care desemna în medievalitatea românească pe inşii lipsiţi de proprietate asupra pămîntului şi deci neliberi, ar fi de natură să lumineze background-ul unei umilităţi metamorfozate secular în ură. Ura contra „împilatorului”, alogen sau băştinaş, extern sau lăuntric, refulată şi sublimată, nu a dispărut niciodată. Ea persistă şi azi şi este foarte vizibilă în anomia generală ce domneşte în România. De la traficul rutier şi pînă la domeniul politic, de la situaţia învăţămîntului şi a sănătăţii şi pînă la decăderea culturală şi morală, România pare o ţară a înfrînţilor şi delicvenţilor, a victimelor nefericite şi a guvernanţilor corupţi.
Ura pune în mişcare aceste trăiri care, la nivel social, transformă ţara într-o scenă a pulsiunilor negative dominatoare. De ce nu ne înţelegem între noi? De ce nu ne înţelegem pe noi înşine? De ce nu-i înţelegem pe europeni? De ce ne boicotăm, naţional şi internaţional, prosperitatea şi demnitatea? Categoric că din numeroase motive, dar şi din pricina urii, pe care o trăim în continuare şi la care, cel puţin pînă acum, nu am reflectat suficient. Poate că, o dată cu acest colocviu de psihanaliză desfăşurat la Bucureşti, a venit clipa unui examen de conştiinţă, iar vremea, în fine, s-a copt pentru o dezbatere clinică şi intelectuală fără prejudecăţi despre ură şi pandantul acesteia, violenţa.
