19 grade
Toată lumea cunoaşte, fără îndoială, acele monitoare (sau cum s-or numi) agăţate prin autobuze, în spatele cabinei şoferului, monitoare pe care poţi urmări liniştit la ce oră exactă crede vehiculul că va ajunge în punctul cutare sau cutare al oraşului, instructive reclame, precum şi nebănuite şi profunde sfaturi ale Poliţiei. Respectivele monitoare n-au legătură cu ceea ce ne preocupă aici.
Mă hotărâsem a le cerceta. Nu prevedeam nici un fel de efect al acestei cercetări – şi nici nu ştiam în ce va consta. Miercuri seara, m-am urcat în 268 (la staţia Favorit, pe sensul către centru). Abia trecuţi fiind de Orizont, am reuşit să obţin poziţia cea mai bună pentru a observa obiectul: fix la mijlocul autobuzului, pe stânga, în spatele ultimei banchete dinaintea spaţiului liber din dreptul uşilor. Mă distrăgea puţin imaginea unei doamne elegante care, pe partea cealaltă, pe scaun, muşca din când în când dintr-o ţelină foarte mare, fiartă, pe care o scosese din poşetă. Părea o poşetă scumpă, dar eu nu mă pricep deloc. În fine, aproape ajunşi la Răzoare, am izbutit să mă concentrez. Căutam să evaluez dimensiunile ecranului. O voce caldă – însă fermă – feminină – explica avantajele unei reacţii prompte în caz de pericol. Doamna în chestiune a dispărut, s-a auzit anunţul cu “Urmează staţia…” (etc.), după care pe ecran a apărut Buster Keaton. Erau secvenţe din The Love Nest. La un moment dat, într-un intertitlu, au apărut cuvintele: “Domnule Grama!”. Era ciudat. Am aşteptat. Câteva zeci de secunde mai târziu: “Domnule Grama, priviţi în dreapta dumneavoastră, vă rog”. Habar n-aveam că, într-un film din anii ’20, exista un personaj purtând numele meu. Pe deasupra, nimic din imagini nu părea să justifice asemenea vorbe. Mai mult în joacă decât în serios, m-am uitat în dreapta. Antinoghen T. mă privea zâmbitor de acolo. Între noi era un domn foarte scund. Politicos, Antinoghen mi-a şoptit: “V-am spus că merita să vă uitaţi încoace”.
La Eroilor, autobuzul s-a golit binişor. Am putut sta de vorbă. M-a întrebat dacă mă grăbeam şi mi-a sugerat să-l însoţesc o jumătate de oră, să-mi arate ceva ce ar putea să mă intereseze. Unde? “Vom ocoli puţin”, mi-a spus amabil.
Ne-a luat ceva timp să trecem de Arhitectură şi să cotim pe lângă Universitate. Din fericire, înăuntru nu se aglomerase. Mi-a arătat o fotografie cu Élodie Bouchez aproape despuiată şi a apreciat că ştiam să-i pronunţ numele (cu “z” sonor la final). Mi se părea o idioţenie fără margini ca doi bărbaţi în toată firea să se plimbe cu 268 la o oră de trafic infernal pentru a se uita la o poză.
Am coborât împreună la “Spicul” (i-o mai spune aşa?). M-a invitat să revenim câteva zeci de paşi, apoi s-o apucăm la stânga, pe Brezoianu, în direcţia Palatului Universul. Ceva mai încolo, am intrat, tot la stânga, în gangul unei clădiri destul de masive, perpendiculare pe stradă şi care părea să meargă în sens opus până la gardul Cişmigiului. Gangul dădea într-o curte interioară, îngustă şi cam sinistră. După vreo 10-15 metri, pe unul dintre pereţii curţii urca, în “S”, o scară de metal. Ajunşi acolo, Antinoghen mi-a spus: “De aici, eu nu vă mai pot însoţi”. Abia abţinându-mă să nu mă enervez, l-am întrebat ce trebuie să fac. “Urcaţi pe scară, apoi totul va fi simplu. Există o uşă la capăt”. – Şi?!…, m-am răstit.
A surâs plin de bunăvoinţă şi a spus, dând să plece: “19 grade”; şi s-a evaporat, ieşind înapoi în Brezoianu.
Pomenindu-mă singur în acel jgheab de beton şi cărămidă, o clipă mi-a fost teamă. Am urcat imediat scara în “S” şi am împins uşa din capăt, la nivelul etajului unu. Mă întrebam ce voiau să însemne toate astea. Oricum, pentru o banală răzbunare, mi se părea că alesese o cale prea întortocheată. Şi – mai ales – mi se legaseră în minte cele două indicii pe care mi le pusese la îndemână, abia dacă încifrate: fotografia Élodiei Bouchez şi aparent misterioasele cuvinte “19 grade”. În fapt, nu era nimic misterios aici: totul era clar. Misterul era: de unde aflase el de toată acea veche poveste?
În 2004, îi făcusem cadou de aniversare Deliei Nartea manuscrisul în care se găsea relatarea cu pricina. De cinci ani trăisem cu ideea că nimeni altcineva nu mai avea habar ce scrisesem acolo. De fapt, nici nu vedeam de ce ar fi fost cineva interesat, fiind vorba despre vreo 80-90 de pagini intitulate Delos şi în care nu făceam decât să brodez întâmplări mai mult sau mai puţin indiferente (pentru cei din afară), pornind de la originea prenumelui destinatarei. Nu-mi trecuse niciodată prin minte să public hârtiile. Totuşi, era unicul loc în care pomeneam despre întâlnirea cu Élodie Bouchez, întâlnire petrecută în noaptea când descoperisem “Strada de 19 grade”. O coincidenţă. Nu mai ştiu cum se numea barul în care fusesem, dar ştiu că, la sfârşit, mergând să caut chelnerul ca să plătesc, m-am rătăcit şi am ajuns pe faimoasa stradă. Era în zona Hanului Manuc.
Deocamdată, însă, trebuia să văd ce avea în cap Antinoghen cu toată această brambureală. Mai târziu, poate că voi prinde un fir şi relativ la modul în care intrase în posesia informaţiilor. Că ar fi aflat altfel decât prin ceea ce scrisesem eu – mi se părea cu neputinţă. Dar de unde să fi prins o copie a manuscrisului? Delia era în afară de orice bănuială.
Am urmat coridorul. Mergea în direcţia Cişmigiului. După vreo 20 de metri, cotea la dreapta (deci – mă gândeam – spre Conservator, de pildă). Erau puţine uşi, în chip evident toate încuiate de ani de zile. Câteva neoane obositoare luminau pereţii. Antinoghen era nebun?, mă pusese gratuit să bâjbâi printr-o clădire nelocuită? Abia apucasem să-mi pun întrebarea, când am dat peste o poartă mare, cu geamuri, care se deschidea către un fel de salon imens, unde am observat-o – mirat – pe doamna cu ţelina (cea din autobuz). Citea. Habar n-aveam ce s-o întreb, aşa că am trecut mai departe.
În secunda în care am părăsit salonul (pe un culoar care se întorcea la stânga, prin urmare – am dedus – iarăşi către Cişmigiu), mi-am amintit un avertisment al lui Antinoghen – de săptămânile trecute. Pe zidul cenuşiu, am sesizat o neglijentă inscripţie cu cretă: “Hestugma”. Deja era prea de tot – şi, în plus, începea să fie şi îngrijorător. Aproape că am alergat – observând un sas la dreapta – înapoi în direcţia Conservatorului, poate – cu trei uşi pe acelaşi perete, una lângă alta. Nu voi şti ce era în spatele celor două laterale – fiindcă am intrat (conform blestematului meu viciu profesional, cred) pe cea din centru. Platon, Ideea, Hegel, Enciclopedia. Scârţâitul balamalelor m-a poftit într-o piaţetă rotundă, în care nu mai fusesem niciodată – şi sper să nu mai fiu niciodată. În mijloc, se afla o statuie de bronz coclit, înfăţişând o femeie trântită la pământ. Chipul său îmi era cunoscut – şi mi-am dat seama repede că-l mai văzusem în desene risipite pe zidurile din Centrul vechi. Alături, pe nişte trepte ciobite – un beţiv decapitat. Purta bluză gri cu mânecă lungă şi blugi cu buzunare mari pe coapse. Avea o sticlă într-o mână şi propria ţeastă legată cu sârmă de cealaltă. Am remarcat o mică ieşire chiar pe lângă statuie – şi am fugit pe acolo.
Mă aşteptam, evident, să mă regăsesc undeva între Ştirbei Vodă şi Palatul Universul. Nici vorbă! M-am pomenit exact în “Strada de 19 grade”, exact sub termometrul care îi marca identitatea arătând veşnic, desigur, 19 grade. N-am înţeles nicicând în ce fel era posibilă această particularitate a locului, dar numai de aşa ceva nu-mi ardea atunci. La fel ca şi în 2004, salvarea mi-a fost în zona Centrului vechi. De astă dată, am nimerit în Lipscani, foarte aproape de Calea Victoriei. De obicei, lumea trece pe lângă poarta aceea fără s-o ia în seamă. Sper să continue să n-o ia. Uneori, mai vezi pe câte unul, iarna, fâţâindu-se în tricou pe acolo; trecătorii presupun că e vorba de vreun chefliu care nu mai simte frigul de prea multă vodkă. Mai bine să creadă aşa.
Cât despre mine, scăpat din labirint, am fugit către Palatul CEC, în faţa căruia, după cum ştim, este acum o importantă staţie de taxiuri. În clipa când mă năpusteam încolo, am observat, mai la dreapta, o pereche traversând (ca şi mine) Calea Victoriei. Mergeau la braţ şi păreau să aibă o conversaţie liniştită. Pe el nu mi-a fost greu să-l recunosc: era Antinoghen. Purta bluză gri cu mânecă lungă şi blugi cu buzunare mari pe coapse. Ea era o femeie foarte frumoasă, destul de scundă, cu părul lung, probabil negru (era noapte, fireşte) şi – nu pot explica de ce am reţinut acest detaliu – cu nişte cizme de culoare maronie, până sub genunchi.
Ajuns în taxi, în vreme ce aproape că-i răcneam şoferului (un mitocan cu aere de profet) adresa mea de acasă, am decis că nu mă voi întreba ce legătură poate să fie între această lugubră înscenare şi Hestugma. Şi îmi voi menţine decizia!
