Vrăjitori, chiromanţi, necromanţi

Vrăjitori, ghicitori, chiromanţi, astrologi, prezicători, şi mulţi diverşi şarlatani se erijează în ultimii cincisprezece ani ca salvatori de vieţi şi destine nefericite.  

Se constată astăzi o recrudescenţă a magiilor subterane, manevrate cu abilitate de indivizi dubioşi, semianalfabeţi în cele mai fericite cazuri, care manipulează nefericiri colective, oferindu-le speranţe iluzorii în mai bine.

Societatea urbană românească a preluat fără ezitări toate elementele mitologene ale spaţiului rural, le-a îmbogăţit şi diversificat ca întrebuinţare. În spaţiul occidental, ocultismul derizoriu a fost în mare parte excavat, cel puţin din punctul de vedere al rapoartelor medicale, sociologice şi antropologice publicate; lumea cunoaşte iar spaţiul public reacţionează împotriva şarlatanismului. În spaţiul românesc, perpetuu tranzitiv şi bulversat, nefericirile sunt în coabitare cu o adevărată psihoză colectivă, aflată într-o continuă căutare a unui răspuns. Din păcate, primul episod parcurs în astfel de probleme se consumă la marginea societăţii, prin intermediul unor personaje culpabile penal numite cel mai ades “renumita vrăjitoare”.

„Nu este socotit vrăjitor oricine vrea”

 În afară medicinii, etnologiei şi antropologiei, nu sunt alte domenii care să se preocupe de acest fenomen social periculos: manipularea credinţei colective de către şarlatani erijaţi în vrăjitori sau tămăduitori.

  Ruralul, cu bagajul său mitologic variat şi variabil de la o regiune etnografică la alta, este întâlnit şi azi în habitatul restrâns al lumii urbane. Cu precădere în suburbiile oraşelor, unde coloniştii veniţi din toate zonele ţării au adus cu ei superstiţiile specifice arealului lor cultural. Se produce astfel un sincretism de credinţe care nu se întâlneşte în sfera ruralului, deoarece acolo invocarea magicului este decantată de ritualurile specifice zonei. Superstiţiile ţăranilor deveniţi peste noapte orăşeni au fost preluate şi îmbogăţite de bagajul mitologic existent deja în interiorul comunităţilor hindo-gitane de la periferiile oraşelor. Coabitarea socio-culturală dintre ţăran şi ţigan, la marginea oraşelor româneşti, a determinat şi dezvoltarea fenomenului subcultural al ocultismului periferic şi derizoriu.

Acesta este alimentat în subteran de structurile imaginarului mitologic milenar: pentru poporul român, farmecele, vrăjile, blestemele sunt o prezenţă continuă de la naştere, la moarte. Tot ceea ce nu poate fi explicat se datorează “acţiunii răuvoitoare a unor fiinţe omeneşti, vrăjitorii şi vrăjitoarele, fermecătorii şi fermecătoarele.”

 În imaginarul popular românesc, vrăjitorii şi vrăjitoarele “sânt priviţi ca nişte oameni fără de lege, lepădaţi de Dumnezeu, care au de-a face mai mult cu spiritele cele necurate, pentru că ei, în vrăjile ce le rostesc, în loc să se adreseze lui Dumnezeu, îşi iau de cele mai multe ori refugiul la spiritele cele necurate sau la nişte fiinţe mitologice, ca acestea să le dea ajutorul trebuincios şi să le împlinească dorinţa.” Spre deosebire de vrăjitori, “fermecătorii nicicând nu-şi au refugiul la vreun spirit necurat sau la vreo fiinţă mitologică, ci ei de regulă se adresează la Maica Domnului, ca aceasta să le dea ajutorul necesar, sau la nişte obiecte, bunăoară cum e apa şi roua (Aurel Cândrea).

  Vrăjitorii lucrează fiecare în vizuina lui, iar, dacă se adună, se duc la hotare. Vrăjitorii se servesc de dracul, iar dintre animale se servesc de câine pentru deochi, şi de gânsac pentru fapt” (Aurel Cândrea). Ceea ce face un vrăjitor, numai un alt vrăjitor mai poate desface. Satele româneşti sunt încă bogate într-o faună umană de babe tămăduitoare, moaşe, vraci, care cunosc leacuri «băbeşti», «din bătrîni» pentru tot felul de boli şi neajunsuri «lumeşti». 

Demersul nostru este interesat de expansiunea ruralului şi afişarea lui în false calităţi şi cunoştinţe, la periferia lumii urbane. În lumea hindo-gitană, diferită de cea rural românească, s-a conturat întotdeauna un peisaj imaginar malefic, vecin cu «nefârtatul» şi care se manifestă prin puterea acestuia. Pe când «baba» satului rezolvă neajunsuri individuale sau colective cu ajutorul leacurilor naturale, al descântecelor şi ritualurilor  cunoscute şi acceptate de comunitate în astfel de circumstanţe, vrăjitoarea hindo-gitană manipulează  credulitatea victimei, printr-un limbaj ritualic moştenit în cadrul şatrei sau al sălaşului, şi adus din spaţii culturale străine Europei. Magia neagră, maleficiile vrăjitoarelor de profesie sunt folosite pentru a distruge şi nu a vindeca, singura preocupare fiind îmbogăţirea ilicită pe suferinţele fizice dar mai ales psihice ale celorlalţi, de obicei ne-gitani.  

 Potrivit antropologiei şi etnologiei, “nu este socotit vrăjitor oricine vrea. Pentru aceasta, trebuie să fii recunoscut capabil să arăţi originile puterii pe care le pretinzi că o deţii şi totodată să faci dovada eficacităţii tale după modalităţi de apreciere admise în mod obişnuit”(Dominique Camus).

Şarlatani de ieri şi de azi

Iniţierea în vrăjitorie se derulează treptat, în familie (şatră, sălaş sau clan). În termeni tehnici dar şi reali, orice iniţere “transformă literlamente omul, dându-i alte mijloace de cunoaştere, de percepţie şi deci de acţiune asupra lumii. Aceasta angajează întreaga existenţă a individului: trecutul, prezentul, viitorul său, în măsura în care toare referinţele sale vor fi repuse în discuţie, deoarece căutarea puterii se efectuează prin trecerea la «anormal»”(Dominique Camus). În adevărata vrăjitorie, “cel care nu are forţă poate să moară” dar în cazul simulărilor foarte numeroase la periferia oraşelor româneşti observăm variate ritualuri-surogat, după imaginaţia şi fantezia vrăjitoarelor de mahala. Ziarele abundă de reclame şi anunţuri care se întrec în a prezenta pe “adevărata regină  a Magiei Albe” de fapt destul de colorată. Potrivit etnologului Dominique Camus, “vrăjitorii care au recurs la acest gen de anunţuri vin în general de departe, nu au nici o legătură cu mediul şi nu sânt predispuşi la întâlniri. Ei nu au, la drept vorbind, reputaţie şi caută să-şi constituie prin intermediul presei un capital magic.” Mai mult, printr-o astfel de publicitate, uneori agresivă, “şarlatanul propune să se laude excesiv şi să proslăvească reţete pentru care nu posedă cheile în măsură să le facă active, dar pe care se străduieşte să le transforme în putere. (…)Toţi vrăjitorii îl descriu pe şarlatan ca pe unul care se laudă prin publicitate pentru a dobândi o clientelă pe care nu o cunoaşte şi care se va împrospăta mereu, graţie anunţurilor din ziare”.

Ziarele de astăzi abundă de anunţuri pline de gratitudini de genul “cu respect deosebit mii de mulţumiri celebrei tămăduitoare Atena. M-a ajutat în privinţa căsătoriei mele cu Diana care mă ura. Eugen. Bucureşti” etc(România Liberă, nr.3226). Bietul băiat este nevoit să repete anunţul pe banii lui pentru a-i face publicitate deja “celebrei” Atena. Acesta este cel mai întâlnit tip de reclamă publicitară din ultimii doi-trei ani. Aflăm de “vestita Trandafira” care poate fi contactată “în orice problemă” sau la fel de “vestita vrăjitoare Claudia” cu “leacuri aduse recent de la muntele Athos”, sau de Irina “întoarsă din ţările europene”, fiind “cea mai solicitată ghicitoare”(România Liberă, nr.3225).

Se pare că “vestitelor” ghicitoare de mahala nu le mai priesc nici lectura alfabetului, nici leacurile autohtone; sunt mereu în goană pentru manipularea încrederii colective, se întorc de undeva: acest “undeva” legitimându-le magia şi puterile vrăjitoreşti. Dacă s-ar putea, s-ar face şi călătorii interstelare dacă nu cumva, “muntele Athos” nu este în realitate muntele de gunoi din curte sau dealul din spatele casei.

În urmă cu peste 60 de ani, fantezia şarlatanilor de cursă lungă era mult mai variată. Iată cum se intitulau unii dintre ei: “profet providenţial”, “Eu sunt totul”, “Ghicitor egiptean”, “Cabalist”, “Spiritist-magic”, “Telepat-Astrolog”, “Sugesteor-fizionom”, “Grafolog-Chiromant”, “Singurul Psiholog din România Mare”, “Savant Ocultist, autorizat de somităţi marcante”, “Prezicătorul Curţii Regale”, “Savantul filozof”, “Imperatorul Suprem al Destinelor, a uimit prin prezicerile sale toate continentele”, “Luminătorul spiritelor omeneşti”, “Purtătorul suprem de taine Dumnezeeşti pe Pământ” etc(Nicolae Minovici).

„Renumitul profesor indian Sady Faim”, cârpaci analfabet din Brăila

Doctorul Nicolae Minovici a avut ideea de a face o cercetare pe teren pentru a-i depista pe şarlatani şi a face cunoscut fenomenul ocultismului derizoriu. Astfel, “Purtătorul de taine Dumnezeeşti pe Pământ” era “aproape analfabet, întrucât cele cinci clase primare care sunt la baza edificiului cultural, nu vor putea permite decât celui inconştient să se intituleze: «Luminătorul spiritelor omeneşti».” Apoi “Profetul Providenţial” născut “într-o comună din apropierea Capitalei, ne dovedeşte prin activitatea lui “cât de mari sunt naivitatea şi simplitatea în sufletul acelora, care merg să-l consulte.” A renunţat datorită eşecurilor la calităţile de “ghicitor egiptean”, “sugesteor şi fizionom” pentru a deveni peste noapte “Grafolog-Chiromant”. Totuşi, “oricine îşi poate închipui câtă grafologie pot face aceia care, de abia pot să scrie şi să citească.” Numitul “Profet Providenţial” cere cu insistenţă Poliţiei “să-i tragă la răspundere pe toţi şi pe toate ce sunt imitatori, scamatori, aceşti mişei cu reclame similare, nu sunt altceva decât o plagă otrăvitoare în poporul român.”

Aceasta ne reaminteşte conflictul dintre nu mai ştim câte “regine ale magiei albe” de azi care se ocăresc una pe alta asupra originalităţii puterii lor. Mass media a prezentat în felurite chipuri dialoguri de genul “eu sunt adevărata regină” sau “prinţesă” sau “fiică” a nu mai ştim cui.

Originală rămâne deconspirarea “renumitului profesor indian Sady Faim” care “descoperă orice boli”, având la activ “înalte studii” după ce “a vizitat şapte state”, vorbind practic “orice limbă” după ce în prealabil “a trăit mult în India şi a făcut ocolul pământului şi ştie şi cunoaşte toate.” Culmea ironiei, “renumitul” profesor indian, consideră că “poporul trebuie luminat” dar atenţie, “feriţi-vă de cărturărese care neputând trăii cu vechea lor ocupaţie se fac singure ghicitoare fără a cerceta oarecare cărţi ştiinţifice.”

Renumitul “Sady Faim” s-a dovedit a fi “originar din Brăila” iar discuţia avută cu el a fost “într-o limbă românească plină de greşeli de gramatică” ceea ce nu l-a împiedicat să vorbească despre “problema luptei pentru existenţă.” Profesorul “Sadi Faim”, indian savant şi celebru, a avut o mamă spălătoreasă şi culmea, cărturăreasă în Brăila care, “la iniţiat în mister” iar numele şi l-a “împrumutat de la un turc, pe care l-a cunoscut la Constanţa.”

Urmaşele „renumitului Sady Faim”

Mult ridicol descoperim şi în anunţurile de astăzi unde legitimările sunt absolut groteşti: vrăjitoarea Mihaela a fost băgată în seamă “de Ion Ţugui la Tele 7 abc”(România Liberă, nr.3206); la fel de vestită ar fi “vrăjitoarea Dulceaţa” care a fost “invitată de Chestiunea Zilei, la Pro TV”(România Liberă, nr.3209).

Nici “vrăjitoarea Trandafira” nu se lasă mai prejos şi face cunoscut că a fost “invitată în emisunea Viaţa bate filmul”(R.L., nr.3214). Ei bine, pentru a rezolva definitiv problema, aflaţi onor că “vrăjitoarea «Beatris» a apărut la toate posturile de televiziune”(R.L., nr.3217), desigur poate cele virtuale. Pe când “doamna Simona, reîntoarsă de curând din India”(R.L., nr.3216) deţine ceea ce au toate celelalte la un loc.

Dar ce spuneţi de Diana, “vrăjitoarea din Lilieci-Ialomiţa” căci “descântecul ei are valoare de laser”, şi “face minuni pe loc”(R.L., nr.3218).

Doctorul Nicolae Minovici semnala la vremea sa “pericolul pe care îl reprezintă” toţi aceşti şarlatani “pentru sănătatea publică”; şi totuşi, atunci precum şi astăzi, ei sunt “autorizaţi de către organele Ministerului de Interne să-şi exercite profesiunea de ghicitori”.

Pentru că “limita între normal şi anormal nu este tocmai uşor de stabilit, ea fiind chiar extrem de variabilă şi tot pe atât de confuză”, manipularea naivilor cu iluzorii ritualuri şi rezolvări cu “viteză de laser”, face loc unor destine ratate care nu–şi găsesc liniştea. Cine sunt de fapt clienţii acestor şarlatani? Şi de ce ajung aici? Potrivit etnologului Dominique Camus, fac apel la forţa vrăjitorului “anumite persoane care se simt neputincioase – de exemplu în faţa unui şir întreg de necazuri tot mai mari sau a irumperii unui insolit brusc, brutal, grav – îi vor căuta pe cei despre care cred că au misiunea să intervină acolo unde orice acţiune întreprinsă de alţii a eşuat.” Ca ultim recurs al unui suprem neajuns, vrăjitoria “ordonează şi clarifică o situaţie pe care eşecuri succesive de interpretare şi de acţiune obişnuit întâlnite în societatea noastră au făcut-o cu atât mai intolerabilă” (Dominique Camus)

Pericolul social al practicării ocultismului, neschimbat de 70 de ani

 Practica vrăjitoriei s-a dezvoltat pe fondul “nesiguranţei zilei de mîine” şi a “traumatismelor de tot felul” care au determinat o continuă “teamă morbidă nejustificată”. Astfel că, “practicarea ghicitoriei a devenit generatorul tuturor felurilor de psihoze”(Nicolae Minovici).

 Pe această structură neaşezată, şarlatanii de tot felul pot cauza o adevărată “stare psihotică dintre cele mai grave, întrucât extazul, indiferentismul faţă de sine, ura contra oamenilor, distrugerea instinctului gregar, constituie după cum atâţia autori au demonstrat-o, izvorul nebuniei şi al crimei.” Iar şarlatanii ocultişti, vrăjitoare sau ghicitoare, “în baza primitivismului lor”, consideră că pot “prin anumite formule sacramentale, să supună voinţei, legile universului. În aceasta constă adevărata lor nebunie”(Nicolae Minovici).

 Primejdia constă în primul rând în “substratul paranoid al ghicitorilor şi delirul lor de inducţiune, pe care aceştia îl exercită asupra clienţilor lor” iar “pe un asemenea substrat organo-psihic (…)apare aşa numitul sindrom de automatism mintal, caracterizând pe indivizii al cărui centru superior (conştient) este mai mult sau mai puţin obnubilat”.

Doctorul Nicolae Minovici, în documentarea studiului său din 1938, “a procedat şi la vizitarea a numeroase cabinete de specialişti – adevărate hrube ale înşelătoriei şi minciunii – în care am fost izbit de starea mai mult decât rudimentară a apostolilor ocultismului.” Se pare că “în nici o parte a lumii nu se poate specula naivitatea omenească cu atâta uşurinţă ca în ţara noastră.”

Cine erau aceşti vrăjitori şarlatani în anii de după primul război? Nicolae Minovici afirmă că “mai toţi sunt străini de neam”, “mai toţi sunt mai mult sau mai puţin analfabeţi” fapt care nu-i împiedică “să se intituleze profesori, savanţi, diplomaţi, «trimis al lui Dumnezeu».” Statisticile ospiciilor din Bucureşti de la acea vreme “ne demonstrează că din 300 de bolnavi alienaţi, 45 sunt victime directe sau indirecte ale vrăjitoriei.” Scopul lor este acela de a “sugestiona şi a atrage vulgul, de a dezagrega lumea, care trăieşte în stare de mediocritate de cultură, întrucât lumea intelectuală, în sensul adevărat al cuvântului, nu cade decât în mod excepţional victimă acestor exponenţi ai şarlataniei. Prin mecanismul inducţiunii, toţi aceşti practicanţi ai ocultismului ajung să realizeze prin clientela lor, nu numai cazuri clinice, dar şi o adevărată psihoză colectivă, atât de periculoasă organizaţiunii sociale”.