Espectativa „cuzistă” a lui Szathmari a durat cât perioada de interregn, adică trei luni. Deşi scurtă, nu a trecut neobservată. Comenzile au fost direcţionate către Duschek, devenit neoficial fotograful Partidei Naţionale, autoarea revoluţiei paşoptiste, a unirii din 1862, a reformelor din anii 1859-1866, a întronării şi detronării lui Cuza, a aducerii pe Tronul ţării a „prinţului străin” dorit de reprezentanţii moldo-valahi la 1858 în persoana lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen şi a primei Constituţii, care a certificat numele de România dat fostelor Principate Unite. Ieşirea din această situaţie delicată l-a adus pe Szathmari în preajma lui Carol I încă din vara lui 1866, când prinţul inaugurează lungile călătorii prin ţară pentru a-i cunoaşte locuitorii, resursele şi frumuseţile. Trei veri bătute pe muchie Szathmari l-a însoţit ca ghid şi ca fotograf, rezultatul acestor funcţii de circumstanţă concretizându-se în descoperirea Văii Peleşului şi prin întocmirea „din ordinul Î.S.”, în anul 1870, a unui album selectiv intitulat ROMÂNIA.
Intuiţia nu-l înşelase: va fi numit şi de Carol „pictor şi photograf al Î.S.Domnitorului”, titlu ce va fi scris chiar pe coperta acestui nou album. Reapăreau obiective dragi din Bucureşti precum biserica şi Turnul Colţei, mănăstirea Antim, Mitropolia. Recâştigarea poziţie pierdute a depins şi de aducerea prietenului Preziosi de la Constantinopol în 1868 şi în 1869, acuarelele acestuia – pe alocuri dubluri ale fotografiilor din albumul ROMÂNIA – plăcându-i nespus lui Carol I. Sunt ani plini, de satisfacţii artistice şi materiale. Szathmari va reuşi să cumpere o casă în centrul Capitalei, pe strada Ienei, unde îşi va expune o impresionantă colecţie de artă şi îşi va amenaja un atelier fotografic cu 20 de angajaţi, cel mai mare de-atunci şi până în prezent, condus de Teodorovici şi Ihalski.
Pe cât de fast a fost pentru Szathmari începutul domniei lui Carol de Hohenzollern, pe atât de sinuos în succese s-a dovedit a fi pentru cumnatul Duschek. Autor al unor fotomontaje cu valoare exclusiv documentară ce îi reprezentau fie pe militarii „conjuraţi”, fie pe membrii Locotenenţei Domneşti şi ai guvernului acesteia, Duschek cocheta la vedere cu oportunismul, beneficiile răsfrângându-se asupra dotărilor atelierului său din casa Slătineanu, cu intrarea pe Strada Nouă numită mai târziu Edgar Quinet, care, însă, au avut de suferit de pe urma întâmplărilor din 10 martie 1871. Cum bine se cunoaşte, consulul Germaniei Josef Maria von Radovitz a dat atunci în Sala Slătineanu un banchet în cinstea zilei de naştere a împăratului Wilhelm I de Hohenzollern. Seara, la ora 20, o mare mulţime de mahalagii şi de studenţi a atacat cu pietre casa şi localul Slătineanu, strigând slogane pro franceze, republicane şi antigermane. Organizată ca în iunie 1848, mulţimea fusese fără dubiu pregătită de Ion C. Brătianu şi de C.A.Rosetti, nemulţumiţi de independenţa afişată de la un timp de Carol I, care li se părea că merge pe urmele lui Cuza. După avertismentul cu ”republica de la Ploieşti”, îi urmase altul şi mai semnificativ: declararea zilei de 11 februarie drept „zi sfântă a libertăţii”! Cu mare greutate Carol a fost oprit să nu abdice după evenimentele petrecute la Sala Slătineanu, percepând însă şi avertismentul creatorilor României Moderne. La rândul său, Duschek a trebuit să-şi caute un alt loc pentru amenajarea atelierului. I-a sărit în ajutor Ioan Oteteleşeanu, care i-a închiriat o prăvălie în casa sa de pe Podul Mogoşoaiei.
Spaţiul era redus, impropriu unui atelier fotografic, mai cu seamă unui atelier dedicat protipendadei. Curând s-a ivit ocazia cumpărării unui spaţiu adecvat pretenţiilor lui în casa paharnicului Barbu Slătineanu de pe Podul Mogoşoaiei colţ cu încă o Strada Nouă, viitoarea stradă Franklin. Atelierul se situa exact peste drum de noua Grădină a Episcopiei şi la vreo 20 m de Palat, înconjurat fiind de casele celor mai avuţi şi influenţi locuitori ai Capitalei. În cursul aceluiaşi an 1872 atelierul va fi completat cu încă două încăperi, „pentru espoziţiune”. Spre deosebire de Szathmari, care îşi expunea lucrările în vitrină şi, uneori, de-a lungul zidului, el a recurs la forma civilizată, aş spune preţioasă, a expunerii în sală, împrumutată de la artiştii plastici. O remarcă: Franz Duschek nu provenea, ca marea majoritate a fotografilor de atunci, din domeniul picturii academice, a fost de la bun început – doar – fotograf! Drept urmare, în 1867, când, la recomandarea lui Constantin Kretzulescu, a obţinut din partea lui Carol I titlul de fotograf al Curţii „ de S.A. Le Prince Regnant”, nu-l obţinuse şi pe cel de pictor, precum Szathmari. Observaţia este necesară pentru a înlătura unele confuzii regretabile care persistă în „lucrările de specialitate”. Revenind la activitatea lui Duschek, în primul rând la calitatea de fotograf al Bucureştilor, trebuie spus că un rol esenţial în deşteptarea atracţiei pentru oraş l-au avut expoziţia şi concursul pentru construirea Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni găzduite în mai-iunie 1874 în cele două încăperi adiacente atelierului închiriate de el. Proiectele arhitecţilor Kuchnowsky şi Gottereau, analizele pertinente ale lui Alexandru Orăscu şi Mihai Căpăţineanu i-au relevat noi unghiuri de fotografiere şi i-au alimentat gustul pentru detaliu. Sporadicele imagini de până atunci, luate mai mult în respectul comenzii, au făcut loc chiar din acel an unor „vedute în stil Duschek”, inconfundabile.
Fără să agreeze „panoramicul” cultivat de Szathmari pentru că nu-i permitea aportul personal, el s-a orientat către o imagine înrudită cu secvenţa de film, dificil de obţinut cu mijloacele tehnice încă rudimentare din vremea sa. Din păcate numărul lor este redus, aproximativ o duzină. Cauza? Duschek se îmbolnăvise de „oftică” şi nu putea să transporte uriaşul aparat de fotografiat şi cutiile cu clişee de sticlă. Îl ajuta, când avea timp, Andreas D. Reiser(activ între anii1867-1882), şi el fotograf, căsătorit cu sora lui Duschek şi care, venit de la Giurgiu, reuşise cu ajutorul cumnatului lui să-şi amenajeze un atelier în casa Oteteleşeanu. „Mâna de ajutor” este motivul pentru care îl va însoţi pe Duschek, detaşat pe lângă Înaltul Stat Major al armatei ţariste, în războiul din 1877. De la Reiser s-a păstrat un panoramic al Bucureştilor văzuţi de pe Dealul Spirii, interesant ca document iconografic.
Net superior acestuia, un fost asociat, Moritz Benedict Baer(1810-1887), a lăsat fotografii de o calitate deosebită: portrete şi vederi din Bucureşti. Cele 26 de vedute bucureştene se evidenţiază prin unghiurile de fotografiere alese şi prin calitatea intrinsecă a materialelor utilizate, care a contribuit la o foarte bună stare de conservare. De profesie pictor academic, Baer a căutat să obţină fotografii cât mai clare, cu o tentă argintie caldă, depăşind cu mult în acest domeniu limitele artei sale de bază. De altfel, este puţin probabil ca să fi putut să-şi întreţină numeroasa familie(a avut 9 copii!) din vânzarea unor picturi depăşite stilistic şi a unor fotografii prea îndrăzneţe pentru gustul epocii. Puţini bucureşteni au trecut pragul atelierului său din Pasajul Român, probă numărul regretabil de mic al fotografiilor executate de el.
Mereu ameninţat de faliment, a fost nevoit să caute diferite mijloace de subzistenţă, cel mai adesea optând pentru comerţul cu materiale de papetărie şi pentru lithografie, stabilimentul lithografic moştenit de la Andreas Bieltz, socrul său, bucurându-se de notorietate printre artiştii bucureşteni. Un fotograf cel puţin interesant a fost Jean Marie( activ între anii 1866-1878), pictor de profesie, autorul unor portrete expresive, poate şi datorită calităţii cartoanelor şi chimicalelor folosite. Avea atelierul cu firma „Photographie Parisienne” pe strada Ştirbey Vodă, între biserica Sf.Ionică şi primul atelier fotografic al vienezilor Zipser şi Fritz de lângă „intrarea de jos” a Pasajului Român. În căutarea unui vad mai bun, s-a mutat pe la începutul anului 1872 în casa lui Manolache Lahovary de pe Podul Mogoşoaiei, în vecinătatea lui Duschek, unde a deschis un nou atelier cu o firmă nouă, românizată: „Fotografia Italiană”. O alegere fatală, căci nu a rezistat concurenţei ilustrului vecin decât până în preajma războiului de la 1877. Inferiori acestuia, Otto şi, ceva mai târziu, Jean Bielig au realizat fotografii slab conturate, cu o culoare dominantă gălbuie, asemănătoare copiilor realizate în epocă. În jungla concurenţei, care începuse deja să facă victime, cei doi Bielig s-au văzut nevoiţi să părăsească Bucureştii şi să-şi caute norocul pe meleaguri moldave, în Galaţi şi în Botoşani. În cel de al şaptelea deceniu al acestui secol de reanimare a românilor, sistemul cvasi liberal postunionist dădea primele roade şi evoluţia, cu precădere a păturii mijlocii, începuse să se manifeste „în salturi”. Prestigiul casei de Hohenzollern se răsfrângea asupra relaţiilor internaţionale ale ţării, conferind încredere investitorilor români şi străini, de aici rezultând un avânt economic la care doar cei mai optimişti paşoptişti cutezaseră să viseze. România devenea o tot mai tentantă „ţară de emigraţie”, cum remarca Gheorghe Costaforu, un Eldorado de la Porţile europene ale Orientului.
Foarte puţini îşi mai aminteau de suzeranitatea otomană, care, de la urcarea lui Carol I pe tron, devenise formală, Sultanul necutezând să ridice vreo pretenţie ori să aibă o cât de neînsemnată obiecţie în vreo problemă care-i atingea demnitatea de suzeran ca să nu-l supere pe împăratul de la Berlin. Acestea sunt circumstanţele participării cu pavilion propriu la Expoziţia Universală de la Viena din 1873, o participare încununată de succes. Szathmari, de exemplu, a obţinut o menţiune specială din partea juriului pentru fotografii ale gărilor din Principat şi o medalie de merit pentru suita de fotografii reprezentând costume naţionale româneşti! Concomitent cu avântul economic, ca o ilustrare a acestuia, Bucureştii se primeneau necontenit, însă nu ca o mare capitală europeană, ci ca un oraş provincial: bulevardele şi palatele lipseau, străzile, labirintice, excelau prin proasta întreţinere, iar Dâmboviţa, neamenajată, oferea o privelişte sălbatecă, improprie unei cetăţi de scaun cu pretenţii de integrare în clubul exclusivist al capitalelor civilizate. De ce să n-o spunem? Generaţia paşoptistă începuse să viseze la Neatârnare, la Regat şi chiar la Marea Unire…Un Hohenzollern pe Tron era un panaceu care prefăcea visele în realitate. După ce Mazar Paşa dăduse ordinul de coagulare a celor cu vederi liberale într-un partid şi, mai cu seamă, după aducerea lor la putere în măreaţa zi de 27 aprilie 1876, punctul de pornire al lungii şi atât de fastei guvernări liberale, „imposibilul” devenise un cuvânt interzis. Optimismul aproape iraţional al acestei grupări a dominat cu autoritate dezbaterea publică a intrării României în războiul pe care Ţarul Alexandru al II-lea îl pregătea împotriva Imperiului Otoman. Deşi – contabilizând precedentele – toată lumea căzuse de acord că ruşii vor căuta să profite de situaţie şi să integreze ţara în marele lor imperiu, liberalii au crezut cu tărie în „şansa rămânească”, invocată de Rosetti, în postură de mare pontif al viitorului naţional, în paginile ziarului „Românul”. Fără a se renunţa nici un moment la suspiciuni, angajarea în război alături de ruşi a fost totală şi, mulţumită împrejurărilor, a beneficiat şi de participarea efectivă a Domnitorului, care, coroborată cu forţa familiei de Hohenzollern, se va dovedi mai puternică decât tratatul româno-rus. Cum se cunoaşte, Ţarul a vrut să înglobeze România în Imperiul Rus, dar a trebuit să renunţe la acest proiect în urma ameninţărilor lui Carol I şi ale Împăratului Wilhelm I cu războiul. Ce soartă ar fi avut România cu Alexandru Ioan Cuza pe Tron într-un asemenea moment? Astăzi am fi vorbit ruseşte.
Înlocuirea unui prinţ pământean cu unul dintr-o falnică familie ex-românească, dar şi ex-rusească, probează maturitatea politică, în perspectivă, a marilor paşoptişti. Războiul pentru înlăturarea suzeranităţii Sultanului otoman i-a adus pe câmpul de luptă şi pe fotografii bucureşteni Carol Popp de Szathmari, Franz Duschek şi Andreas D. Reiser, acesta din urmă ca însoţitor al lui Duschek. Nu au mers împreună. Szathmari a activat în cadrul Serviciului Sanitar al Armatei, aşadar sub comanda lui Carol Davilla, iar Duschek pe lângă Ţar, în zona poziţiilor ocupate de armata rusă. Este de la sine înţeles că aceste detaşări nu le-au limitat libertatea de mişcare. Szathmari, în ciuda vârstei de 65 de ani, a putut fi văzut şi la nord şi la sud de Dunăre, unde auzea că se desfăşoară o luptă sau ca să imortalizeze efectul bombardamentelor otomane, alimentând cu imagini inedite paginile ziarului „Războiul” ori ale publicaţiilor ilustrate occidentale. Duschek, tot mai slăbit de tuberculoză, s-a mulţumit să fotografieze taberele rusă şi română, soldaţii în tranşee, localităţile cucerite. Cu toate că scopul fotografierii războiului era unul strict documentar, multe dintre fotografii emoţionează şi astăzi, translatând uşor în zona fotografie artistice. Pionierul fotografiei de război Carol Szathmari nu s-a mulţumit cu limitele documentarului şi a ridicat, încă o dată, standardul acestuia. La fel a procedat şi Duschek, aflat pentru prima oară în postura de fotoreporter de război. Trăiau din plin o experienţă de viaţă dar şi una artistică. În orice caz, nu aveau ce să regrete. Dacă la plecare lăsaseră în urmă un Bucureşti îngândurat şi vasal, – chiar şi formal, – la întoarcere au descoperit o capitală exuberantă şi independentă, aflată în pragul unei modernizări radicale, modernizare condiţionată – se pare – de finalizarea pasului următor: proclamarea Regatului.
Doar trei ani îi despărţeau de acest eveniment crucial în destinul României, care pe drept cuvânt se va putea intitula România Liberă. La vedere, conform principiului ce i-a călăuzit pe creatorii acestui stat, nu se întâmpla mai nimic. În Cameră se dezbătea furtunos şi nu de puţine ori injurios, taberele politice părând că refuză orice conciliere. Marile Puteri continuau să facă presiuni într-o problemă sau alta. Numai presa mai amintea pe ici şi acolo de unele deziderate de interes naţional nerealizate, dar părea că discută în van. Deodată, când nimeni nu se aştepta, în 14/26 martie 1881 s-a decis Proclamarea Regatului. Au urmat fireşti tatonări diplomatice pentru sondarea opiniei Marilor Puteri pornindu-se de la acest fapt împlinit. Nu era decât un act de bună-cuvinţă. Pe români îi interesa exclusiv data încoronării. Iar aceasta nu putea fi decât 10/22 mai 1881, dată ce simboliza îndeplinirea dorinţei Adunărilor ad hoc moldo-valahe: aducerea Prinţului Străin şi fondarea unei Dinastii care, la adăpostul prestigiului ei, să facă din noul stat român o putere europeană. Era şi data intrării oficiale în războiul pentru obţinerea Neatârnării şi a instituirii primei decoraţii româneşti: Steaua României. Ei bine, pentru imortalizarea marelui eveniment, a fost aleasă o echipă formată din fotografii cei mai apreciaţi: Carol Pop de Szathmari, Franz Duschek-tatăl şi Andreas D. Reiser. Din nefericire condiţiile atmosferice nu au fost prielnice, calitatea fotografiilor obţinute fiind jenantă. Deşi nu aveau ce să-şi impute, Szathmari a renunţat la fotografie, boala de plămâni a lui Duschek s-a accentuat, iar în atelierul lui Reiser nu a mai călcat picior de om. Tot prestigiul lor se dusese pe „apa sâmbetei”, unele voci naţionaliste acuzându-i deschis de „rea-intenţie, fiind străini”…
