– Crisa de la grecescul «crisis»: judecată
– Discernământ de la grecescul «diacrisis»: răspuns dat unei situaţii de criză. Discernământul este o stare dramatică al cărui răspuns se obţine prin luptă, prin confruntare violentă.
1762 « phase grave dans l’évolution des choses » J.-J. Rousseau, Émile, III ds Littré : Nous approchons de l’état de crise et du siècle des révolutions
Criza a fost un fenomen neprevăzut şi surprinzător pentru elite, şi a devenit o adevărată doxă mass mediatică. Însă, trebuie să remarcăm că originile sale nu ne-au fost explicate clar până în ziua de azi. Onestitatea ne forţează sa recunoaştem ca ea a fost prevăzută şi anunţată de anumiţi specialişti şi că dincolo de specificităţiile ei, aşa numita criză, este în fond clasică. Crizele de acest fel sunt un element sistemic al capitalismului, bazat pe o creştere de acumulare financiară, cu un profil speculativ.
O reîntoarcere modestă la economia politică ne poate ajuta în cercetarea răspunsurilor pe care le căutăm. În primul rând, nu trăim în capitalism ci doar într-o formă actualizată a capitalismului. Forma care nu este eternală şi care există de trei, patru decenii. Această “formă” este numită, în general, “capitalism dereglementat” sau “capitalism patrimonial” ş.a.m.d. Forma sa presupune o configuraţie a raporturilor de forţă specific capitalului.
Trebuie să ne amintim că capitalul este format din trei actori : investitori, manageri şi salariaţi. Capitalismul de tip industrial este caracterizat prin puterea managerilor spre deosebire de capitalismul de tip financiar în care puterea aparţine forţei financiare.
Criza de azi este un revelator al structurilor sociale, politice şi economice, a societăţilor noastre, în care spaţiul economic este marcat de o dominantă speculativă şi de extinderea inegalităţilor sociale. Ceea ce susţine această doctrină, numită neoliberalism (sau ordoliberalism) este un adevărat mod de guverna (în sensul lui M. Foucault). Această politică ne asumată, pe care o arată criza – dar nu a creat-o – trebuie interogată. Este ceea ce ne propunem în această conferinţă.
Nu ne limităm la problematica de azi. Remarca pe care o facem aici şi care susţine că criza actuală nu este în fond originală poate fi susţinută printr-o comparaţie istorică. Astfel aducem aminte că recesiunea economică începută în toamna anului 1929 s-a răspândit ca un val seismic în toate sferele economiei mondiale. În România interbelică aceasta s-a făcut simţită de la începutul anului 1930 şi se afla în plină desfăşurare şi în următorii doi ani. Un contemporan al acelor vremuri – bacher şi industriaş deopotrivă – a fost cunoscutul personaj politic de mai târziu, Petru Groza.
Acesta a luat măsuri cu adevărat draconice pentru a se slava din criză: şi-a închis morile, a lichidat întreprinderi. Dar, pe de altă parte, în asociere cu alţi patroni, a asigurat zilnic câte o masă gratuită şomerilor, anticipând astfel dejunurile pentru săraci oferite de regele Carol al II-lea, la Palat.
În septembrie 1930, Petru Groza a primit „mulţumirile Sfatului Negustoresc din Deva pentru iniţiativa de a reduce benevol chiriile comerciale la propriile case”. Cât despre banca sa, numită «Decebal», Petru Groza „a dispus să desfiinţeze total împrumuturile şi operaţiunile noi. Va ieşi cu un profit mic din criză, dar va ieşi. A plătit deponenţilor a patra parte din depunerile lor, adică 7 milioane de lei, până ce aceştia s-au mai liniştit. Spre deosebire de alte bănci, «Decebal» a oferit acţionarilor săi şi dividente de 5%. Mici, dar, oricum, le-a onorat”.
Aşadar, Petru Groza, bancherul şi industriaşul de la 1930, a lichidat din întreprinderi, a anulat din investiţii dar s-a îngrijit şi de protejarea personalului calificat prin scăderea benevolă a chiriilor şi oferirea de ajutoare sociale, mai ales în alimente.
Acest exemplu ar arăta destul de bine că imaginarul politicului azi este de destul de slab în comparaţie cu reflexiile politicului de odinoară.
Criza ne este prezentată azi ca venind din afară iar acest lucru nu trebuie să ne mire. Fraseologia aceasta permite în fapt să ni se ascundă lanţul de responsabilităţi care stă la baza răspândirii crizei.
