Două pe față, două pe dos, două pe față, două pe dos… ne introduce, ca o mantră, într-un microunivers feminin: sub pretextul unui club de tricotat, cinci prietene se întâlnesc săptămânal pentru a rămâne la curent cu ceea ce se întâmplă important în viețile lor.
Personajele se construiesc și ni se dezvăluie treptat, de la o scena la alta. Aflăm pentru început că două dintre ele, Lily si Liza, sunt surori cu un trecut complicat, marcat de probleme de familie și o rivalitate încă nerezolvată.
Lily (Costina Cheyrouze) este prototipul păpușii de porțelan, al soției perfecte, cu o viață perfectă. Liza (Irina Cojar) este o jurnalistă rebelă, cu porniri de femeie fatală; deși cea mai tânără din grup, dă lecții cinice de viață celorlalte, pornind de la informațiile despre high-life-ul autohton la care are acces prin prisma profesiei. Blamează cu orice ocazie minciuna, dar vom descoperi că nici ea nu este fără pacat din acest punct de vedere.
Paula (Lamia Beligan) este o psihoterapeută feministă care, în mod ironic, adoptă un comportament de evitare atât în raport cu micile conflicte care apar între prietenele ei, cât și prin lipsa implicării în rezolvarea problemelor care le macină.
Margie (Raluca Petra) este o blondă supraponderală bonomă și mucalită, plină de viață, deseori liantul și cea care contribuie cel mai mult la rezolvarea conflictelor dintre ele. Ea este cea care înveselește atmosfera și creează un echilibru între prietenele ei cu personalități și orgolii mai puternice.
Ultima, și cea care se dezvăluie cel mai tarziu, este Gina (Brandusa Mircea). Ea se înscrie în modelul femeii de carieră: o avocată workaholică și perfecționistă care își ascunde cu mare grijă trăirile și problemele, până în cel de-al treisprezecelea ceas.
De altfel, fiecare dintre cele cinci femei ascunde drame și nefericiri pe care încearcă să le mascheze temporar în fața celorlalte. Dar toate ies la iveală, toate sunt analizate și depășite împreună.
Lily, maestra de ceremonii a grupului și aparent cea mai fericită este, paradoxal, și cea mai singură dintre ele. Ei îi vine cel mai greu să-și asume și să-și recunoască eșecurile, să-și deschida sufletul în fața celorlalte. Faptul că are un soț și un copil îi oferă o poziție privilegiată în acest grup în care toate celelalte femei caută marea iubire la modul declarativ (Margie), distructiv (Liza), cinic (Paula) sau neasumat (Gina).
Toate cele cinci personaje feminine pot fi catalogate, fără teama de a ne înșela, drept disfuncționale. Dar modul în care autoarea piesei, Theresa Rebeck, se raportează la ele, cu căldură, înțelegere și umor, nu ne inspiră să le judecăm prea asupru ieșirile în decor, ci dimpotrivă, să le înțelegem și să ne raportam la ele cu tandrețe și afecțiune. Și să recunoaștem că, asemenea lor, și noi trecem prin momente în care nu suntem cele mai bune versiuni ale noastre. Cu toții greșim, mințim, trădăm și ne căutam scuze elaborate pentru momentele în care nu reușim să facem față realitații cu demnitate. Dar, atâta timp cât ne păstrăm simțul umorului și o mână de prieteni buni alături, totul trece mai ușor.
Deși “Două pe față, două pe dos” este un spectacol eminamente despre și cu femei, pe scenă apar și bărbați. Numai doi ce-i drept, întrupând și ei două tipologii diferite: Don Juan-ul bogat, arogant, cu veleități artistice, pasionat de Japonia – Miles (Marius Bodochi) și bărbatul căsătorit, de casă, aflat în plină criză a vârstei a doua – Bob (Tomi Cristin).
Rezultă din acest mix de personaje o comedie de moravuri feministă, cu replici extrem de percutante, un “Sex and the city” mai matur și mai adecvat realităților românești și universale, cu personaje la fel de simpatice ca cele din bine-cunoscutul serial, dar mai autentice. De aceea, în funcție de etapa vieții în care se află, aproape orice femeie se poate recunoaște în unul dintre personajele generos construite de Theresa Rebeck.
Este greu ca într-un spectacol în care există numai personaje principale, nici unul să nu „fure scena”, dar, din fericire, “Două pe față, două pe dos” este extrem de echilibrat din acest punct de vedere, contribuind la asta și casting-ul foarte bine ales.
Pretextul spectacolului, tricotatul in grup, poate parea un obicei perimat în contextul erei tehnologiei și rapidității în care trăim. Dar poate fi văzut în același timp ca o întoarcere la origini, la comunitate – o reinterpretare modernă a șezătoarei rurale în care, în timp ce munceau, femeile depănau povești și puneau țara la cale. Tricotatul capată astfel valoarea unui ritual feminin, un ritual al supraviețurii emoționale prin prietenie. Cele cinci femei își povestesc problemele, visurile, dezamăgirile, au căderi, se ajută și se îmbărbătează reciproc, se ceartă, dar rămân mereu alături.
“Două pe față, două pe dos” ne atrage atenția asupra singurătății și fragilității fiecăruia dintre noi în lupta scrierii propriei vieți. Sunt părți pe care le creionăm mai bine sau mai ușor, sunt și părți care ne ies pe dos.
Și ce putem face pentru a rezista acestei vieți cu un model imperfect, cu bucurii și momente de fericire presărate printre tot atâtea încercări și greutăți?
Ce putem face este să ne formăm propriul grup terapeutic împreună cu cei care ne sunt dragi. Și să avem grijă să ne rămânem mereu aproape. Să ne susținem, să ne înțelegem și să ne iertăm reciproc slăbiciunile. La bine și la greu.
