Ploua torențial. Mai era o oră până la începutul spectacolului, iar vremea nu ținea deloc cu noi. Anna Maria Popa, directorul Teatrului Andrei Mureșan, îmi spunea cum, în Sfântu Gheorghe, dacă plouă oamenii nu mai ies din casă. Nu era o veste tocmai bună mai ales pentru un teatru liric care venise din București să monteze un spectacol în scop caritabil.
În luna ianuarie școala din Comandău, un sat izolat din județul Covasna, aflat la aproximativ 50 de km de Sfântu Gheorghe, a ars în totalitate. Nenorocirea a mobilizat oamenii, iar Asociația pentru Comunitate, alături de Asociația de tineret Ecou, ambele din Sfântu, au inițiat campania #ledămșcoalaînapoi cu scopul de a strânge fondurile necesare pentru reconstrucția școlii.
Am plecat din București spre Sfântu Gheorghe de dimineață. Ploaia ne dădea târcoale și aici. Tocmai ce se oprise, însă promitea să ne însoțească. În fața Operei Comice din București, autocarul negru ne aștepta. Înainte să urcăm ne-am așezat toți cu mic, cu mare, pe scările Operei. Am făcut prima poză care anunța Sfântu Gheorghe că suntem pregătiți de un spectacol mare. Puțin cam adormiți, însă era dimineață.
În luna martie, Opera Comică pentru Copii a reacționat la eforturile celor două asociații de a strânge fondurile destinate reconstrucției școlii și a decis, ca pe 25 mai, să prezinte în premieră pentru județul Covasna, pe scena sălii mari a Teatrului Tamasi Aron din Sfântu Gheorghe, baletul Don Quijote, adaptare după cunoscutul roman cu același nume al lui Miguel de Cervantes. Toți banii obținuți din vânzarea biletelor erau destinați școlii din Comandău.
După un drum liniștit presărat cu hohote de râs, glume și povești, dar și cu reprize binevenite de somn, ne-am atins destinația. Sfântu Gheorghe ne-a primit curat și cochet cu promisiunea unui public consumator de cultură, dar cam pretențios. Repetițiile au început. Maestrul Caracaș și-a ocupat locul undeva la mijlocul sălii, balerinii au invadat scena, iar tehnicienii nevăzuți pregăteau reteța magică cu lumini și sunete.
Ajutorul la construcția unui viitor normal și decent pentru o comunitate de oameni frumoși a fost completat și de vizita doamnei Felicia Filip, directorul general al Operei Comice pentru Copii, care s-a întâlnit cu profesorii și copiii din Comandău. Uneori o vorbă bună, o mângâiere și un cadou fac cât toți banii din lume pentru sufletul unui copil care, fără voia lui, trebuie să învețe și să se formeze în condiții dificile. 100 de puzzle-uri au bucurat copiii din Comandău și sper ca bucuria lor să nu se oprească aici.
Foaierul Teatrului Tamasi Aron era pregătit. Două armuri medievale pe care le vedeai cum intrai, moara de vânt din stânga, paie și steaguri cu motive medievale, au contribuit din plin la uauulllll copiilor veniți să-l vadă pe Don Quijote. Însă piesa de bază care a stârnit cea mai mare încântare era undeva mai în spate. Aștepta liniștit ca un personaj care știa că este fermecător. Aparatul de făcut fotografii. O mașinărie simplă, dar magică. În doar câteva secunde reușea să facă oamenii să zâmbească și le oferea și un cadou micuț și colorat, mărturia pe hârtie fotografică a unui moment unic dintr-o zi de mai. O fotografie care peste vreme aducea aminte de ajutorul pe care fiecare l-a oferit prin participarea la spectacolul Don Quijote adus de la București de Opera Comică pentru Copii.
Ploaia se oprise. Mai era o jumătate de oră până la întâlnirea cu Don Quijote, iar voluntarii în tricouri albastre și-au ocupat locurile. Reprezentau Asociația Ecou și știau foarte bine ce aveau de făcut. Unii la intrare împărțeau Observatorul de Covasna (De 14 ani suntem cel mai important cotidian de limbă română din județ, scria pe un banner de prezentare), alții îndrumau spectatorii, iar o fată cu zâmbet radios invita pe toată lumea să facă poze la aparatul minune. Aceeași Asociație de Tineret cumpărase cu câteva zile înainte 20 de bilete destinate elevilor Colegiul Național „Mihai Viteazu“, copii care nu aveau posibilități materiale sau care aveau rezultate bune la învățătură. Un gest frumos și de urmat și de alte organizații.
Gongul a bătut, iar luminile s-au stins. Sala plină de copii și părinți fremăta. Începea spectacolul. Don Quijote bătrân a deschis povestea, iar cu o glumiță ici-colo le-a furat atenția micilor spectatori. Povestea curgea, iar magia creștea. Copiii sunt la fel peste tot, vorbăreți, plini de viață, curioși și nerăbdători să experimenteze. Nu degeaba și-au întins mânuțele să prindă fumul destinat unei scene din mijlocul spectacolului și să dea mâna cu Lorenzo și Camacho care la un moment dat au coborât de pe scenă. Aplauzele puternice de la sfârșit mi-au confirmat bucuria și aprecierea audienței mici și mari pentru baletul Don Quijote care i-a avut ca protagoniști pe Andrei Ardeleanu și Andreea Vălean, dar și pe Valentino Tiron care a jucat rolul bătrânului poznaș și glumeț Don Quijote.
Atmosfera s-a destins și odată cu ea și noi. Ne-am întors din nou în foaier unde ne-am zâmbit. Eram pînă la urmă complici. Organizatori, artiști, tehnicieni, spectatori mici și mari, voluntari și parteneri, știam toți că am contribuit la ceva mai mult decât un spectacol, a fost răspunsul nostru la strigătul de ajutor al unei comunități greu încercate. Alegerea spectacolului Don Quijote nu a fost întâmplătoare. De peste patru secole, romanul lui Cervates ne reamintește ce înseamnă încrederea și prietenia, credința, iubirea și sprijinul. Mobilizarea pentru Comandău mi-a demostrat că aceste valori nu s-au pierdut, iar oamenii de la Opera Comică pentru Copii au înțeles și au reacționat.
Am ajuns la miezul nopții în București, obosită și norocoasă. Făceam parte dintr-o echipă cu oameni dedicați, talentați și inimoși care au pus în scenă un spectacol minunat așa cum știau ei mai bine, cu profesionalism și pasiune. S-au strâns aproape 1000 de euro din vânzarea de bilete. Nu este o sumă mare, însă este izbânda noastră. Cred sincer că numai prin solidaritate, exemplu și acțiune poți face lucrurile să se miște. Un gest cât de mic făcut la momentul potrivit poate cântări mai mult decât ne imaginăm și, poate ce e cel mai important, poate deveni fără să ne dăm seama punct de plecare pentru un plan pe care nu l-am gândit niciodată.
Alice Schreiner
Foto: Bogdan Todoran, Asociația Ecou Tineret
