În următorii câţiva ani după 1964 – anul care a marcat recunoscutul dezgheţ politic şi social – în viaţa de zi cu zi a oamenilor au început să apară, încet, încet, elemente de normalitate. Vorbim aici de locuri de muncă stabile, de locuinţe, de creşterea puterii de cumpărare etc., dar nu numai. Este perioada în care pătrunde în tot mai multe case copilul minune al secolului trecut – televizorul -, când încep să se aducă tot mult mai multe filme americane şi vest europene, se înmulţesc maşinile particulare, se poate pleca în excursii în străinătate.
Vă vine să credeţi că în acei ani, în ziare se făcea reclamă la whisky, gin, banane, portocale? Că, în magazine, se găseau la raft fulgi Kellogg’s sau gama Robinson’s pentru bebeluşi?
Ţigările străine de renume se găseau în toate marile magazine alimentare, nu mai zic de restaurante şi baruri, iar din 1967 Pepsi Cola se producea la Constanţa.
Sortimentul de băuturi străine era atât de bogat încât, venit ceva mai târziu de exemplu, romul cubanez Havana Club, un produs de bună calitate, a trebuit să „aştepte” şi numai puternic şi îndelung „pompat” publicitar a intrat în reţetarele localurilor şi în obişnuinţa consumatorilor.
(amatorii de diverse reţete pentru prepararea de „coctele” pe baza de Havana Club le pot găsi în această scurtă şi nostimă povestioră a amicului nostru Nini Vasilescu de la care am şi furat imaginile color)
Şi în presa vremii, chiar aşa cum era, sub controlul vigilent al autorităţilor comuniste, se simţea totuşi, o reală descătuşare. Printre nelipsitele elogii şi osanale aduse orânduirii, găseai destule materiale interesante, scrise cu vervă şi talent pe diverse subiecte: cultură, ştiinţă, reportaje din diverse colţuri ale lumii şi, chiar, fapt divers.
În acelaşi timp, se scriau articole critice, se făceau anchete, se urmăreau şi se publicau măsurile care se luau de cei, sau faţă de cei luaţi în vizor… se revenea periodic pe anumite subiecte „dificile”. Iar activitatea comercială era unul dintre acestea.
Ei bine, în această conjunctură generală, după ce, tacit, încurajaseră o serie de experimente financiar-organizatorice (şi, am tras concluzia, că port fanion a fost restaurantul Bumbeşti, cel de pe Calea Rahovei, care în doi ani de zile, 1963-1965, a devenit „fenomenul Bumbeşti”), în 1967, diriguitorii comerţului – prin vocea ministrului Mihail Levente – dădeau „undă verde” introducerii sistemului mandatarilor.
„Fără îndoială că există mulţi oameni harnici, buni gospodari, doritori să participle sub această formă la lărgirea deservirii comerciale, la satisfacerea mereu mai bună, mai completă a cerinţelor populaţiei” spunea la final ministrul amintit.
Şi, după cum se ştie, oamenii s-au pus pe treabă.
Aşa se face că, în scurt timp, în diverse locuri din Bucureşti, au apărut localuri ale căror nume şi faimă s-au perpetuat peste ani şi generaţii. Iată câteva:
In acelaşi context, profitând de o oarecare independenţă şi de o structură organizatorică mai elastică, cooperaţia a început şi ea, să-şi creeze propria reţea de hanuri turistice şi moteluri.
Cum au evoluat lucrurile mai departe? Când şi de ce s-a renunţat la sistemul mandatarilor? Neobositul Alex sintetizează poate cel mai bine: Lăcomia, excesele inerente ale mandatarilor, sau considerentul că „şi-au făcut treaba, acuma – gata”? Răspuns: toate luate împreună, poate cu un plus pentru faptul că, fie şi un germene al proprietăţii private risca să contamineze sistemul!
