Interviu cu Tudor Chirila

Written by: Cezara Panait

Interviu Tudor Chirila
 

de Cezara Panait – redactor
foto: Andrei Lumpan – colaborator foto

Un bărbat carismatic, extrem de interesant, polivalent în desăvârșirea talentului său artistic. Un perfecționist în tot ceea ce face. E foarte îndrăgit și apreciat pentru șarmul și naturalețea sa. Când vorbești despre Vama Veche, te gândești la el, fiindcă a reușit să-i evidențieze farmecul aparte acestui colț de lume.
Vorbim cu și despre interpretul și omul de muzică, actorul și, nu în ultimul rând, scriitorul Tudor Chirilă.

 

R.: Ce părere aveți despre muzica promovată acum în România?
Tudor Chirilă:
 Depinde, aici cred că discuția se poartă pe genuri, nu neapărat pe o generalizare a întregii muzici. Nu sunt un fan al curentului Popcorn și Eurodance, pentru că eu cânt pop-rock. Deci, mi-aș dori ca muzica să fie puțin diferită. Mi-aș dori să aud și la noi la radio mai mult Bruno Mars, care e un artist pop de care îmi place sau mai mult Kings of Leon, care sunt niște artiști rock pe care, iarăși, îi apreciez. Până la urmă, muzica difuzată reflectă probabil starea societății noastre și nu e foarte roz.

R.: Și atunci, de ce credeți că nu se promovează, într-atât cât ar merita, muzica pop-rock la noi în țară?
T.C.:
 E o întrebare bună, probabil că radiourile consideră că publicul e tâmpit și trebuie să stea doar pe un BPM din ăsta de 120 și că trebuie să auzim și la prânz muzică de clubbing și seara și dimineața, când ne trezim. E problema asta, că „pierdem consumatori“. Dacă nu îi punem muzică să stea tot timpul treaz, moare. Adică, e probabil împământenită ideea că dacă aude o baladă la ora 10:00, o să-l facă mai puțin apt de viață. Dacă îl face mai puțin apt de viață, nu o să mai vrea să continue. Dacă nu mai continuă, nu mai există publicitate și așa mai departe. Însă toate lucrurile astea sunt percepții false. A fost o explozie a genului dance, dar noi am ajuns să avem, de fapt, în România, o nișă mare de 80% de muzică dance – dar tot o nișă e! Noi nu mai suntem ca în Anglia, unde muzica e generală, adică poți asculta Rihanna, după care asculți Muse, după Coldplay, Play & Win, Kanye West și după care asculți iarăși Fun sau Green Day. Nu am auzit Fun, din punctul meu de vedere, cu piesa „We are young“ foarte mult la radio, iar ei sunt câștigători ai premiului Grammy. E un lucru cu care nu te poți lupta. Câteodată, nouă ni se spune: „Păi cum să difuzăm Vama, dacă noi nu difuzăm Coldplay?“. Corect, e un argument. Părerea mea e că ceea ce se întâmplă e un monopol nefericit pentru muzică și pentru educația muzicală.

 

Interviu Tudor Chirila
 

R.: V-a schimbat în vreun fel celebritatea pe care ați obținut-o?
T.C.:
 Probabil în mai multe feluri, nu doar într-unul. Cred că la un moment dat am devenit foarte încrezător că pot să fac singur totul, că sunt un super-om, dar viața mi-a dat niște șuturi în fund și mi-am revenit. Celebritatea te face să uiți, de multe ori, cine ești cu adevărat și, după aceea, drumul către cine ești tu cu adevărat e foarte greu. Vine la pachet cu multe lucruri bune, dar și cu multe lucruri nasoale. De multe ori mi-aș dori să pot să mă duc în Cișmigiu și să beau o bere fără să mă frece nimeni la cap și să nu se uite nimeni la mine când sunt cu prietena mea, dar nu se mai poate schimba. Sunt niște lucruri pe care le pierzi și niște lucruri pe care le câștigi. Nu privesc asta în termenii dacă merită sau nu. Nu știu să fac altceva. E muzica din care trăiesc, e teatrul pe care îl joc, sunt filmele pe care le fac. Asta știu să fac, nu știu să fiu inginer. Dacă eram inginer, poate că aveam alte bucurii și dacă eram arhitect aveam o altfel de viață. Asta e viața mea, iar ea vine la pachet cu celebritatea, care este o măsură a succesului, în societatea noastră. Din păcate, câteodată e prea mult o măsură a succesului. Nu e întotdeauna relevant, dar e greu. Trebuie să lupți să rămâi un om normal, să fii tu însuți, să te regăsești, să știi cine ești. La 18 ani, eram un individ diferit. Apoi, la 23 de ani, eram una dintre trupele cele mai cunoscute din România. La 25 de ani, aveam melodia „Vara asta“, iar la 29 de ani făceam „Am să mă-ntorc bărbat“, adică avansasem mult. Vine repede schimbarea asta. Nu înțelegi ce se întâmplă, oamenii te caută pentru altceva decât te căutau. Apar și mulți prieteni falși în jurul tău, lume care vrea să te cunoască, iar toată lumea are impresia că te cunoaște și toți te judecă după ce faci, nu după ceea ce ești cu adevărat. Când ești celebru, ești judecat mai degrabă după ce faci, decât după ceea ce ești. Dacă ești într-o discotecă, ești beat mort și te cerți cu trei străini și ajungi să te bați cu ei, ești un bătăuș. Oricare dintre noi face asta, măcar o dată în viață, să intre într-un asemenea scandal. Și totuși, bătăuș rămâne doar cel care e celebru. Nu pentru ceea ce este, ci mai degrabă pentru ceea ce face. Când noi ne-am lansat, nu existau tabloide, nu era presa atât de tabloidă cum e acum. Până și presa quality acum are titluri tabloide, ca să poată supraviețui. Mi se pare grav. Atunci era presă de quality, iar tabloidele nu interesau pe nimeni. Tabloidele te judecă după ceea ce faci, nu după ceea ce ești, deși se folosesc de tine pentru ceea ce ești. Ele, dacă vorbesc despre mine, o fac pentru că sunt băiatul ăla de la Vama Veche. De ce sunt băiatul de la Vama Veche și nu de la Vama? Pentru că eu am făcut niște muzică, ce m-a adus în atenția publicului.

R.: Ați fost vreodată dezamăgit că v-ați născut în România?
T.C.:
 Nu știu dacă am fost dezamăgit, niciodată. Am avut așa un gând, „Ce ar fi fost dacă aș fi făcut muzica asta în Anglia sau dacă eram în Anglia și aș fi avut talent la muzica?“. Probabil ar fi fost o altă educație, o altă școală, dar nu știu ce drum ar fi fost. România nu e chiar atât de rea pe cât pare. Totuși, sunt multe lucruri bune aici. Eu aici trebuia să mă nasc, fiindcă așa a vrut Dumnezeu și asta nu e o discuție. Cred că e neproductiv să zici: „Îmi pare rău că m-am născut aici“. Asta înseamnă să trăiești cu o dezamăgire continuă. Mai degrabă poți să îți propui să pleci în străinătate și să faci ceva acolo, decât să regreți că te-ai născut în România și să te plângi de asta.

R.: Considerați că Vama e o trupă comercială?
T.C.:
 Noi considerăm că da, dar lumea consideră că nu. Cultura pop e una comercială, nu e arta barocă a secolului al XVIII-lea. Nu e pictura impresionistă, nu e muzica clasică. E, până la urmă, muzică cu niște versuri. Rolling Stones e o trupă comercială, Beatles, de asemenea. Acum, în contextul de față, Rolling Stones e o trupă de nișă, în ceea ce privește difuzările din România. Și Beatles, la fel. Atunci, probabil că și noi suntem o trupă de nișă, dar eu cred că muzica noastră e simplă, comercială și fredonabilă.

 

Interviu Tudor Chirila
 

R.: Melodiile voastre au toate câte o poveste în spate. Credeți că acesta ar fi unul dintre motivele pentru care muzica voastră se diferențiază atât de mult de majoritatea celorlalte formații românești?
T.C.:
 Nu cred că ăsta e singurul motiv, dar cred că e ceva ce contează. Pe lângă asta, contează că sunt și eu, ca solist vocal, și colegii mei ca instrumentiști, Eugen și ce reușește să facă el cu chitara… Sunt mai mulți factori. E o trupă care sună într-un fel. Chiar Vama Veche suna într-un fel, Vama sună diferit. Cred că albumul Vama, 2012, e un sound pe care nu îl găsești pe piață. O piesă precum „Între cer și trecut“, amestecul acela de simfonic și pop nu există la noi, eu nu am ascultat. Multă lume a spus că e un album care sună foarte bine. Când zici „sună“, te referi la sunete, la orchestrație, la suntele chitarei, la procesarea de voce. Sigur, poveștile sunt importante, dar nu doar asta ne diferențiază. E un complex de fapte. Și temele noastre sunt foarte importante. Noi cântăm mult despre libertate, despre mare, despre iubire, în zona ei mai dramatică. Pe mine mă preocupă despărțirile oamenilor, de ce nu merge, de ce merge la unii și nu merge la alții. Am făcut un cântec, pe baza unei povești terapeutice, psihanalitice, freudiene – mă refer la „Între cer și trecut“ sau „Faust și Mefisto“. Și temele în sine pe care le abordăm, ne diferențiază. Nu cântăm numai despre tâțe, fund și plajă. Multă lume cântă despre mare, dar noi am cântat într-un fel despre mare. A cântat și N&D despre mare, că toți plecau la mare. Și Connect-R cântă despre mare, dar într-un alt fel. Cred că maniera e importantă.

R.: Melodia „Am să mă-ntorc bărbat“ reprezintă un protest vizazi de armată. De unde a pornit această revoltă?
T.C.:
 Cine voia să facă armata? Probabil că revolta a pornit și de la toate filemle pe care le-am văzut, de la Kubrick cu filmul „Full metal Jacket“ până la „Platoon“ al lui Oliver Stone, „Heaven and Earth“, toate filmele despre Vietnam și așa mai departe. Cumva, s-a instaurat în mintea noastră că armată e un sistem de opresiune și care te dezumanizează în plan psihologic și vei ajunge un neom. Chiar așa era. Totuși, terminai o facultate și ajungeai să îți comande un plutonier, care era sub nivelul tău intelectual și tu trebuia să te conformezi. Asta se numea școala vieții. Da, era, într-adevăr. Armata te învăța să fii ordonat, să te îmbraci în 30 de secunde, să fii bărbat. Dar cred că se putea și fără. Am citit despre un soldat care și-a tras un glonț în cap în 1996, Gabriel Cotea. M-a impresionat povestea asta din ziarul Evenimentul zilei de pe atunci și mi-a venit ideea să scriu piesa asta. A ieșit o melodie și a ieșit un disc patru ani mai târziu. Cel de care povestesc e personajul Andrei Gavrilă. A trebuit să folosesc un nume fictiv.

R.: Ați făcut, în cartea scrisă de dumneavoastră, „Exerciții de echilibru“, o referire la homosexualitate, în care pledați pentru dreptul fiecărui om de a iubi pe cine vrea. Așadar, sodomia vi se pare un lucru normal?
T.C.:
 Așa, întrebarea e pusă într-un sens creștin. „Sunteți de acord cu Sodoma și Gomora și cu arderea acestora, cu condamnarea de către Dumnezeu?“. Eu cred că lucrurile se schimbă și rolul Bisericii în societatea noastră este covârșitor, dar acum, totuși, trăim niște timpuri în care o mare parte din societate a ales să tolereze homosexualitatea. A ales să tolereze această diferență a oamenilor de la heterosexualitate la homosexualitate, iar toleranța, până la urmă, e un principiu creștin. Noi aici suntem într-un cerc vicios: „Ce să condamnăm?“. Sigur, Iisus nu are o predică doar despre homosexualitate, dar mă întreb cum ar fi reacționat El vizavi de anatema aceasta care a fost aruncată asupra lor. Nu mi se pare neapărat corect. Nu sunt un individ care să laude și să proslăvească homosexualitatea, dar nu sunt nici un individ care să condamne niște oameni care sunt diferiți – nu pentru că au ales asta, ci pentru că așa i-a lăsat însuși Dumnezeu, care ne lasă pe toți pe Pământ. Homosexualitatea nu este ceva ce vine neapărat în urma unei educații de un anumit tip sau a unui anturaj. Este doar un lucru care la unii dintre noi se activează, iar la alții nu, mai ales că toți avem o parte homosexuală. Asta o înveți la orice curs de terapie psihanalitică sau dacă citești, din nou, Freud. Avem toți o latură feminină, o latură masculină, o latură homosexuală și una heterosexuală. Nu noi alegem ce se activează în noi. Este ceva necunoscut, încă sunt discuții pe această temă. Un homosexual nu e un criminal pe care îl poți condamna. Textul meu nu vine să îi proslăvească, este un text destul de obiectiv, știu textul despre care e vorba. E un text din perspectiva suferinței unui om. Poate și el și-ar dori să fie altfel decât este, nu știm.

 

interviu tudor chirila
 

R.: Ați scris, de mai multe ori, despre ideea de „suflete pereche“. Credeți deci că orice persoană are o jumătate predestinată în acest univers?
T.C.:
 Cred că e posibil, da. Nu știu dacă cred sau sper. Sunt confuz pe tema asta, dar mi-e greu să cred în monogamie, as we know it, adică în relațiile părinților noștri și ale bunicilor noștri de 40, 50 de ani. Te uiți la niște oameni pe stradă și vezi că au rezistat 50 de ani împreună, dar știi cum au rezistat? Știi ce au pierdut? Știi ce au sacrificat? Știi dacă n-au avut o amantă la un moment dat? E foarte greu. Aleg să cred că trebuie să fii fericit în momentul în care ești lângă omul cu care ești, să nu îți planifici că totul urmează o regulă și așa mai departe. Oricum, ma sperie lucrul ăsta, forever într-o direcție sau într-alta. Ăsta sunt eu, așa sunt lăsat. Una dintre valorile mele cele mai importante este libertatea și e o valoare care, de fapt, nu există. E iluzorie, așa că e greu, foarte greu, dar cred că sunt suflete făcute să fie pereche, să se întâlnească, să se reîntâlnească. Nu îmi mai plac iubirile astea bolnave, în care toată lumea trebuie să sufere. Mă cam enervează.

R.: Ați afirmat că, în ziua de azi, oamenii vorbesc mult, dar exprimă foarte puțin. Ce ar trebui făcut ca oamenii să reînceapă să exprime ceea ce simt, să spună lucruri cu sens, să se înțeleagă, nu doar să „paseze“ cuvinte de la unul la celălalt?
T.C.: 
Poate să vorbească mai puțin și să privească mai mult, dar cred că ne îndreptăm spre chestia asta. Cred că, logic vorbind, observ că în ajutorul meu vin Facebook și Instagram. O să vezi că o poză face foarte multe like-uri pe Facebook, mai degrabă decât un text, pentru că așa se regăsesc oamenii mai bine. O fotografie îi ajută să își împlinească viziunea mai repede. Dacă spui: „Doi oameni se iubeau pe o bancă în parc. Era o zi minunată, extraordinară…“, scrii un text poetic și acolo, poate o să ai 300 de like-uri. Dacă pui o poză cu niște nori dramatici, cu oameni sărutându-se în ploaie, ai rupt. Ieri am văzut o fotografie extraordinară: scutieri în planul secund, erau neclari, și în planul principal, pe carosabil, doi tineri se sărutau. Incredibil! Au câștigat un premiu mare pentru asta, este pe Gândul. Poza este fabuloasă și era în mijlocul unor proteste la Vancouver. Doi se sărutau pe stradă, la o sută de metri de scutieri. Asta e o chestie care ajută omul să își facă o imagine mult mai repede decât dacă tu ai citi povestit acest lucru. Cumva, cu toate aparatele astea de fotografiat, cu toate telefoanele, văd că toată lumea se îndreaptă mai mult spre vizual, ceea ce nu înseamnă că forța cuvântului nu mai este covârșitoare. Încă mi-e greu să cred că o fotografie poate concura cu imaginile lui Marquez din cartea „Un veac de singurătate“ sau din „Dragostea în vremea holerei“. Acolo e deja mai mult decât un simplu cuvânt. Așa, toată lumea vorbește și se exprimă și câteodată mi se pare că spunem mai multe lucruri printr-o poză, decât prin zece rânduri scrise pe Facebook.

R.: Este adevărat că v-a marcat perioada comunismului, deși erați încă la o vârstă fragedă pe atunci? În textele scrise de dumneavoastră ați făcut câteva referiri la acea vreme dificilă din istoria românilor.
T.C.:
 Da, am trăit în comunism și probabil m-a marcat. Sunt diferit și față de generația voastră, poate că nu am niște libertăți. De exemplu, una dintre revoluțiile mari care s-a întâmplat, a fost revoluția sexuală, care pe noi ne-a găsit într-un fel, pe voi vă găsește în alt fel – din păcate, din fericire, nu știu. Au fost tot felul de libertăți pe care noi nici nu ni le imaginam. Comunismul ne-a marcat prin faptul că trebuia să ne ascundem, trebuia să vorbim pe șoptite, n-aveam voie să spunem anumite lucruri. Nu aveam voie, efectiv, și știam că nu era permis să facem bancuri despre un om. Totuși, e important că poți face bancuri despre Băsescu, Ponta și Antonescu. Mi se pare un drept extraordinar. Să intrii în pușcărie pentru așa ceva sau cel puțin să intrii în atenția Securității, să fii dat afară din școală sau exmatriculat era o treabă grea. Și asta e numai una. Se întâmpla să dormi cu o sticlă de apă caldă în pat, ca să te încălzești. Pentru voi, nu mai poate fi un lucru atât de impresionant, pentru că nu vă mai dați seama. Căldura vi se pare un lucru normal. Dacă cineva îți oprește acum căldura pentru două săptămâni iarna, ieși în stradă. La noi, căldura nu era un dar, nu era ceva garantat – era un privilegiu. Mâncam mult mai puțină carne decât puteți să mâncați voi. Eu făceam parte dintr-o familie privilegiată – tata fiind ziarist, mai făcea rost de carne de la Casa de Comerț, dar greu. Iată, diferențe concrete.
Eu am plecat la 16 ani din țară, iar acum sunt copii care au plecat la cinci sau la trei ani în străinătate. Eu la 16 ani am plecat prima oară, la revoluție. Dacă nu mă prindea atunci revoluția, poate ieșeam la 19 ani.

 

interviu tudor chirila
 

R.: Tatăl dumneavoastră, Ioan Chirilă, a fost cel mai mare gazetar sportiv pe care România l-a avut vreodată. Cum a fost să trăiți sub aripa unui asemenea om?
T.C.:
 Am învățat foarte mult de la tata, de la mama… Am învățat foarte mult de la părinții mei. Cred că de la o anumită vârstă a devenit un challenge, o provocare să fac și eu ceva demn de tata sau ca tata să fie mândru de mine. Până la o vârstă, tata a fost un părinte normal pe care l-am iubit, l-am venerat, cu atât mai mult cu cât lumea îl admira foarte mult, mă mândream cu cine era. La școala însă nu îmi plăcea să spun că sunt băiatul tatei, ca să nu am un avantaj față de ceilalți colegi, să pornesc de la egalitate. Când am devenit matur, major și am dat la facultate, m-am bucurat că am devenit actor, pentru că era o meserie diferită, iar statura și statuia simbolică a tatălui meu nu mă presau și am fost fericit când am făcut Vama Veche, pentru că era ceva diferit și față de mama și față de tata. Era ceva de care eram sigur că mă exprim on my own și că sunt independent față de ei, dar asta nu înseamnă că Vama Veche n-am făcut-o și pentru că talentul la muzică mi-a fost cultivat de tata, orele în șir cu casetofonul în mână cântând Queen mi-au fost acceptate de mama și toate demențele pe care le făceam. Părinții mei m-au lăsat mult să mă joc cu muzica și m-au împins către ea. În același timp, la un moment dat am realizat că trebuie să lupt cu statura și cu importanța lor, dar e greu pentru un copil să-și depășească părinții și să lupte pentru asta.

R.: Cu toate că lumea se plânge că tinerii din zilele noastre nu mai citesc, se pare că dumneavoastră le-ați reamintit unora ce plăcere poate fi lectura, iar altora le-ați deschis un univers necunoscut înainte. Vă așteptați deci să aibă un asemenea impact cartea scrisă de dumneavoastră?
T.C.:
 Nu, la un asemenea impact de vânzări nu ne așteptam, dar cred că această carte a fost cumpărată și fiindcă nu s-a putut pirata. Practic, e greu să piratezi o carte scrisă. Dacă ar fi fost lansată în ediție digitală, poate n-am fi vândut atât de mult. Cred că generația tânără care a cumpărat această carte, ar fi furat-o de pe torente mai degrabă decât să o cumpere de la librărie. E un efort financiar și poate ar fi făcut asta din obișnuința că pe torente lucrurile sunt OK că sunt gratis, dar nu e chiar așa. Totuși, cartea a depășit orice așteptări, tirajul acesta de 16.000 de cărți în câteva luni, e un tiraj foarte mare și mă bucur că generația tânără a cumpărat mai mult cartea asta decât cei mai în vârstă, deși este una care se adresează poate mai mult lor, celor din generația mea, de 30, 35, 40 de ani.

R.: Știu că piesa de teatru Biloxi Blues, în care ați jucat de curând rolul sergentului Toomey, este o piesă dragă dumneavoastră. Care crezi că e cea mai importantă lecție de viață care ar trebui învățată din aceasta?
T.C.:
 Trebuie să ajuți un câine chiar dacă te mușcă. Sergentul Toomey era cel care încerca să îi ajute pe acei băieți să plece în război și să nu moară în prima zi pe front. Se pune problema dacă ce face Toomey este moral, faptul că îi chinuie pe copiii aceia într-un mod aproape absurd. Dar el știe un lucru pe care ei nu îl știu, că războiul este absurd și că dacă vrei să lupți cu ceva, trebuie să te pregătești pentru chestia asta. Atunci, ei devin câinii care îl mușcă pe cel care vrea să îi ajute și Toomey trebuie totuși să-i ajute. Așa face Eduard Northon în filmul „25th Hour“, când ia un pitbull la început, care îl mușcă, pentru că e rănit, îl doare și nu înțelege ce i se întâmplă. Și totuși, el reușește să-l ia, să-i pună o pătură în cap, să-l bage în portbajul mașinii, să-l vindece și devine câinele lui cel mai drag. Cam așa e și cu Toomey și copiii ăștia. De multe ori, trebuie să ajuți un om. Animalele nu au conștiință, iar asta ne diferențiază cel mai mult de ele, iar noi le ajutăm. Ele știu că le e rău, dar nu știu că noi vrem să le ajutăm, cred că le facem mai rău. Cu toate astea, le operăm, există medici veterinari. Un câine n-ar vrea să treacă printr-o operație, căci nu știe că e spre binele lui. Nici soldații aceia nu înțelegeau de ce Toomey trebuie să fie atât de absurd. Deci, lecția e că trebuie să ajuți un câine, chiar dacă te mușcă, atunci când are nevoie de ajutor. Acum, cum decizi tu că are nevoie de ajutor e arbitrar, e adevărat, dar ei erau în război. La sfârșit, Jerome spune: „Sergentul Toomey – nu l-am mai văzut niciodată. Am învățat de la el iubirea, onoarea și datoria și să nu subestimăm niciodată stimulul excentricității.“. Foarte frumos, asta-i lecția de viață, chiar în finalul textului.

 

interviu tudor chirila
 

R.: Sunteți de părere că oamenii se schimbă pe parcursul vieții lor sau doar descoperă lucruri pe care nu le știau despre ei?
T.C.:
 Nu, sunt de părere că oamenii se pot schimba.

R.: Cum a fost perioada liceului pentru dumneavoastră?
T.C.:
 Mai nasoală decât cea a facultății. Eram foarte timid și lucrul ăsta mă cam enerva. Și în relația cu fetele eram destul de timid și nu reușeam să mă integrez cum trebuie în gașca liceului. Cred că am mai scăpat de timiditate odată cu celebritatea, dar eram timid. Din cauza asta, făceam tot timpul pe claunul, lucru care m-a dus și la teatru. Eram claunul clasei și așa mai departe, dar când era vorba să rămân singur cu o fată sau să am curajul să vreau ceva de la ea, întotdeauna aveam sentimentul că n-aș putea să mă duc la cea mai frumoasă fată din clasă. Plecam din start cu ideea că eu sunt de refuzat. Chiar și acum mai am chestia asta. Mi se pare că una sau alta dintre femeile care trec printr-un loc, dacă ar fi să mă duc la ea să o invit la un ceai, m-ar refuza.

R.: Aveți vreo amintire preferată din acei ani?
T.C.:
 Am mai multe și ele sunt legate de colegii mei, de Jean, de Violeta, care a fost iubirea mea mare și cu care am scris un caiet întreg de însemnări. Nu era Facebook și noi am umplut două caiete, dar tot încercam să comunicăm și, din păcate, Violeta – și noi nu ne iertăm asta nici până acum – a aruncat caietele alea la gunoi când ne-am certat într-o zi și nu le-am mai găsit. Îți dai seama ce valoare aveau acum? Ce mult aș vrea să văd cum scriam la 16 ani și ce scriam unei fete. Era extraordinar. Acum mi-a făcut cadou o agendă, când ne-am văzut la reuniunea de 20 de ani de la terminarea liceului. Eu eram: „O agendă goală, cu ce vrei să o mai umplu acum?!“… Mi-a părut rău, dar caietele alea rămân o amintire frumoasă și cu atât mai incitantă cu cât nu am acces la ce s-a scris acolo.

 

interviu tudor chirila
 

R.: Ce muzică ascultați pe atunci?
T.C.:
 Ascultam Queen foarte mult în liceu, ascultam Beatles, câteodată Priest, Metallica. Ascultam și muzică clasică prin prisma tatălui meu. Mai ascultam și pop – cred că Michael Jackson am ascultat, dar doar câteva piese, nu eram foarte fan atunci, dar am fost la concertul ăla din ’91, celebrul concert.

R.: Ce părere aveți despre liceenii din ziua de azi?
T.C.:
 Nu mi-am făcut o părere, căci nu-i cunosc atât de bine. Mi se pare că sunt cam ca noi, așa, dar mai liberi si mai maturi. Voi aveți acces la mai multă informație. Cel puțin tinerii pe care i-am cunoscut eu, de o anumită categorie socială și de o anumită condiție intelectuală și de educație, sunt mai maturi decât eram eu. Un tânăr cu același background ca mine, e mai matur. Aveți acces la mult mai multă informație.

R.: Dar poate că libertatea aceasta nu e tocmai bună, pentru că unii nu știu cum să o folosească.
T.C.:
 Dar nu vorbim despre ce e bun și ce e rău, eu spun că liceeni sunt mai maturi. Acum, după cum am mai spus, libertatea e iluzorie. Din păcate, societatea de acum vă obligă să mergeți pe niște cărări bătute. Noi am avut norocul ca după comunism să existe un vid, o perioadă de vreo zece ani în care nu se știa nici ce înseamnă capitalismul. A fost capitalism sălbatic, s-au întâmplat multe lucruri rele, dar a existat sentimentul că noi construim țara asta, care a fost un sentiment fals. Mai puțin am construit-o noi, decât au furat-o alții. Și totuși, sentimentul că un om își construiește cariera și că nu totul îi este așezat în față e foarte important. Oportunitățile sunt mult mai mari într-o țară care nu e încă organizată. Când totul e organizat, știi foarte bine – iei trenul până acolo, te duci cu mașina până acolo, iei autobuzul. Când nu e oganizat nu știi ce să faci – iei trenul, mergi cu bicicleta… Sigur, era mult mai multă aventură. Pentru voi, nu mi se pare că mai e o aventură atât de mare. Lucrurile sunt cam clare. Primiți totul de-a gata.

R.: Ce planuri de viitor aveți?
T.C.:
 Muzică, teatru, film. Astea sunt planurile mele profesionale. O să și scriu, dar deocamdată citesc. Dacă vrei să scrii, trebuie să citești.

R.: Care ar fi mesajul dumneavoastră pentru liceeni?
T.C.:
 Go get it! Nobody’s gonna give it to you. Toată viața mi-am dorit să vină cineva și să mă facă mare, dar tu trebuie să muncești pentru asta. Acel cineva care vine și te face mare, de fapt te face și mai mare, pentru că tu te-ai făcut singur, cât de cât, mare. Producătorii, toți vin la tine când ai avut ceva de spus, dar pentru asta trebuie să muncești singur. Așa că, go get it! Lumea asta e, până la urmă, o livadă mare, în care trebuie să faci măcar asta, să-ți sprijini scara de copac și să te urci să-ți culegi vișinele sau să aștepți să-ți dea mama și tata, doar că și ei sunt limitați și la un moment dat pleacă din lumea asta. Ceea ce pot face ei pentru tine e să te învețe să pescuiești. După aceea, pleci tu la pește.

sursa-http://www.teenpress.ro/interviuri/artisti-si-trupe/interviu-cu-tudor-chirila/