Dreptul la liberă exprimare, la liberă opinie sau, pe scurt, la libertatea cuvântului ni se pare ceva atât de firesc, de natural şi de la sine-nţeles, încât uzînd de el până la exasperare uităm să ne întrebăm dacă acest „drept” nu trebuie să aibă cumva o acoperire, o greutate în ceva…(?)
Aşa cum banii trebuie să aibă o acoperire în aur pentru a se evita inflaţia, tot aşa cuvintele trebuie să aibă o acoperire…în fapte pentru a se evita o inflaţie de altă natură. Altfel, ceea ce numim libertatea cuvântului poate scăpa de sub control, degenerând în boală…în boala scindării cuvântului de faptă, cuvântul devenind ceva liber, flotant şi inflaţionist, desprins de greutatea faptei.
Pentru stoparea acestui fenomen inflaţionist, ar trebui sancţionate numaidecât cuvintele celor care nu au acoperirea sau greutatea faptelor, ar trebui aruncate fără regret cărţile celor care nu s-au sinchisit vreodată să le transpună în fapte, la fel cum, în plan atitudinal, ar trebui să avem tăria să ne delimităm de cei ce vorbesc fără suportul faptelor sau, mai grav, în contradicţie cu faptele.
Astfel, chiar dacă „de drept” toată lumea are dreptul la liberă exprimare sau la libertatea cuvântului, „de fapt” nu oricine are acest drept, ci doar acela care şi-a câştigat dreptul moral de a spune ceva care are acoperire în faptă sau în atitudine. Şi asta deoarece dreptul la cuvânt presupune datoria de a acoperi acel cuvânt prin faptă, ceea ce-ţi dă apoi dreptul moral de a vorbi sub greutatea sau acoperirea faptei.
Aşadar, ori de câte ori suntem tentaţi să opinăm sau să emitem judecăţi de valoare asupra diferitelor chestiuni, să ne întrebăm mai întâi: Câtă acoperire sau greutate în fapte au în fond cuvintele sau opiniile noastre ?
