În 1947, Krikor Zambaccian, armean din Cezareea Capadociei, care se afirmase ca istoric de artă, eseist şi colecţionar pasionat, a donat statului o strălucită colecţie de artă românească (240 de opere, pictură şi statui) şi clădirea de pe strada ce-i poartă numele. În 1979 Muzeul Zambaccian avea să fie închis, pentru a fi redeschis după 17 ani, în 1996, cu doar 15 picturi din cele 27 ale lui Nicolae Grigorescu, cu 8 din cele 30 de tablouri semnate de Gheorghe Petraşcu, fără lucrările lui Massimo Campigli şi fără „Corrida” lui Picasso (cf. Micea Deac, „Tinerama” din 3-8 dec. 1996). Nici irascibilul Oscar Han nu se bucura de preţuirea cuvenită din partea regimului, cum nici modernistul Paul Gherasim ori chagallianul Doru Bucur. O înnoire reală a artei plastice o aducea Ion Ţuculescu, având, la bienala de la Veneţia din 1968, un puternic ecou internaţional (comisariatul expoziţiei va fi asigurat de Petru Comarnescu).
Marcel Duchamp, Constantin Brâncuşi, Tristan Tzara
Prelungit până prin 1957-60, realismul socialist va lăsa loc „umanismului socialist” (concept lansat de Petru Comarnescu), legat nu atât de revoluţia şi mişcarea muncitorească, cât de evidenţierea temelor istorice şi de sentimentul patriotic („cinstirea” unor evenimente istorice, precum 1848, 1877, 1907, angajase deplin şi arta plastică românească, nu numai „noua literatură”, ducând la împânzirea Capitalei, a muzeelor şi a ţării întregi, cu diferite sculpturi, fresce, picturi, impregnate de estetica ideologică a epocii). Tot acum începuseră să se afirme tineri artişti precum George Apostu, Gh. Iliescu-Călineşti, Sabin Bălaşa, Ion Pacea, Vasile Grigore, Ion Gheorghiu, C. Piliuţă, reluând, oarecum, legătura cu tradiţia nealterat ideologică reprezentată de Pallady, Petraşcu, Dărăscu, Ştefan Dimitrescu, C. Ressu, D. Gheaţă, C. Steriadi…
Cam acesta era contextul intern, în care Brâncuşi a fost nevoit să adopte cetăţenia franceză. Artistului îi era clară ideea că toată această campanie, orchestrată împotriva lui de către regimul de la Bucureşti, era şi un răspuns faţă de hotărârea sa, devenind cetăţean francez în toamna lui 1952. Aşadar, ideea de a lăsa moştenire statului român lucrările sale devenise inoportună, desuetă… Încercările oficialilor de a-l contacta şi de a-l determina să facă totuşi acea donaţie (scoţându-i în faţă o „moştenitoare legală”, nepoata de la Peştişani!) dau greş, în vreme ce opera sa se bucură în aceşti ultimi ani (1952-1957) de o recunoaştere generală pe mapamond.
Lucrările sale participă la expoziţia de la Musée National d’Art Moderne din Paris (ce va fi itinerată la Londra la The Tate Gallery), la Melbourne şi New York (Solommon Guggenheim Museum of Art), la Huston (Museum of Fine Arts), la Sao Paulo (Museo de Arte Moderna), la Philadelphia Museum of Art, la Yverdon şi Zürich ş.a.m.d. Lucrările lui Brâncuşi vor fi incluse, apoi, pe Lista monumentelor de cultură de pe teritoriul R.P.R., aprobată de Consiliul de Miniştri, prin Hotărârea nr. 1160 din 23 iunie 1955. Este, desigur, mai mult un joc de imagine al regimului comunist, care reuşeşte, în 1955, ca România să fie primită în ONU, iar în 1956 în UNESCO.
În condiţiile în care, tot mai bolnav (în ianuarie 1955 îşi fracturase piciorul în atelier, ceea ce a necesitat câteva luni de spitalizare, până în mai), prezenţa în apropierea sa a soţilor Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrati devine tot mai necesară. Atelierul din Impasse Ronsin, prin care trecuseră paşii atâtor artişti, colecţionari şi prieteni, devenise aproape o legendă, proiectându-l pe artist, pentru unii memorialişti şi analişti, într-un mit ezoteric şi iniţiatic, sapienţial, milarepian. Dar planurile de modernizare a oraşului de pe Sena ameninţă şi mica oază a artiştilor veniţi de aiurea în capitala artei moderne şi a tuturor promisiunilor.
(Va urma)
Sursă: Gorjeanul.ro
