Biserica Evanghelică “Confessia Augustana” se află situată în Str. Lutherană nr. 2, pe latura de nord a Pieţii Sălii Palatului. O dată cu trecerea de la confesiunea romano-catolică la cea lutherană a comunităţii germane din Bucureşti (saşi în majoritatea lor), acţiune menţionată de către francezul Pierre Lescalopier în 1574, se punea problema construirii unei biserici lutherane pentru această comunitate. Construirea acesteia a fost posibilă numai în urma presiunilor făcute de regele Suediei prin reprezentantul său la Constantinopol. Începută în 1751, stagnând lucrările între 1756-1758 când s-a şi degradat construcţia, au fost reâncepute în timpul lui Alexandru Ipsilanti, biserica va fi finalizată, cu sprijin suedez, în 1777. Actuala Biserică Lutherană a fost ridicată dupa planurile arh. german Wohnbach între 1851 – 1853 lângă biserica veche, cu bani obtinuţi din colecta publică sau din donaţii. Aceasta este o construcţie de tip bazilical cu elemente de arhitectură romanică şi renascentistă. Faţada de vest are trei portaluri terminate semicircular cu câte o fereastră circulară deasupra, cea din mijloc fiind înscrisă într-un ancadrament pătrat. Ultimul nivel al turnului este prevăzut cu câte un cadran de ceas. În secolul al XIX-lea biserica a suferit o serie de modificări altarul fiind prelungit, au fost adăugate două încăperi laterale. Biserica suferă un incendiu în 1912, apoi cutremurul din 1940 şi bombardamentele din 1944 au ruinat majoritatea anexelor: casa parohială, grădiniţa, şcoala confesională dar şi turnuleţele care prelungeau stâlpii laterali ai navei deasupra cornişei, ulterior renunţându-se la ei. Turla şi nava au fost consolidate în urma consecinţelor cutremurului din 1977. Ample lucrări de consolidare au fost executate în 1994. La data finalizării construcţiei biserica era unul dintre cele mai înalte edificii din oraş – 36 metri.[1]
Biserica Sfântul Spiridon – Nou este pe Calea Serban Voda nr. 29, având laterale pe B-dul D. Cantemir şi Str. Hans Andersen şi are hramul “Sf. Spiridon al Trimitundei, făcătorul de minuni” şi “Sf. Visarion Episcopul Larisei”. Cunoscută şi sub numele de Mănăstirea “Banului Mare” sau Biserica “Ghiculeştilor din Laturea Bucureştilor”[2] pentru că oraşul nu ajunsese până acolo în 1770, a fost numită Sf. Spiridon Nou pentru a fi deosebită de ctitoria lui C. Mavrocordat – Sf. Spiridon Vechi, despre care am scris în numarul trecut. Începută de Scarlat Ghica şi terminată de fiul său, Alexandru Ghica, biserica avea o pictură interioară în stil renascentist realizată de pictorul Gheorghe Tattarescu. În urma cutremurelor din 1802 şi 1838 şi a incendiului din 1822 biserica a fost refacută în stil neogotic, cu materiale superioare, de către arh. Xavier Villacrosse între 1852 – 1858 şi sfinţită în 1860 cu mare fast de către Mitropolitul Nifon. Foişoarele celor două turnuri de la faţada principală au fost dărâmate în 1885 de un vânt puternic, fiind refăcute imediat, însă fără a fi respectat aspectul iniţial. În 1954 biserica a intrat în reparaţii capitale în urma stricăciunilor provocate de cutremurul dn 1940 şi bombardamentele din 1944. În 1948 patriarhul Justinian Marina a fost întronat aici. Biserica contruită în stil neogotic şi neobizantin are un plan dreptunghiular compus dintr-o singură navă principală cu funcţie de naos, având înaintea sa un mic vestibul ce ţine loc de pronaos, terminată spre est cu altarul. Acoperişul cu pante puţin pronunţate se termină cu frontoane pe cele patru faţade, deasupra naosului ridicându-se o turla octogonală şi două turnuri foarte înalte, pe colţurile faţadei principale. Cele patru contraforturi laterale ale naosului sunt încheiate la partea superioară de patru pinacluri romboidale. Faţadele sunt decorate cu motive neogotice din ceramica roşie. Biserica Sfântul Spiridon – Nou este, prin dimensiunile sale impresionante: 41,40 X 20 m, înălţimea turlelor atingând 38 m, cea mai mare biserică ortodoxă din Bucureşti.[3]
Biserica Zlătari din Calea Victoriei nr. 12, vis-à-vis de Palatul C.E.C., construită, probabil din lemn, de către zlătarii[4] din mahalaua popii Manta, în timpul domniei lui Matei Basarab (1632 – 1654), are hramul “Naşterea Maicii Domnului”. Reclădită “în anul mântuirii 1705 prin ajutorul Domnului Chir Spătarul Mihail Cantacuzino”[5], a fost înzestrată în secolul al XVIII-lea de către acesta cu prăvălii cu pivniţe şi moşii, ajungând una dintre cele mai bogate mănăstiri din ţară. În urma vizitei Patriarhului Gherasim Palladas la curtea lui Constantin Brâncoveanu, mănăstirea, împreună cu Hanul Zlătari ce o înconjura la 1709, a fost închinată Patriarhiei din Alexandria. Biserica va avea de suferit în urma cutremurelor din 1802 şi 1838 “fiind în mare ruină şi crăpându-se, s-a început a se ridica din nou din temelie în anul 1850… în zilele prea înălţatului Domn al Ţării Româneşti Dimitrie Ştirbei”, iar din 1888 devine biserică parohială. Pentru lărgirea Căii Victoriei, hanul şi turnul-clopotniţă din faţa bisericii au fost dărâmate în 1903. A mai suferit restaurări în 1907 – 1908 şi în 1971 – 1973. Cutremurul din 1940 i-a afectat turlele ce au fost rapid refăcute, aspectul de astăzi datând din 1973. Pictura interioară a fost realizată de către pictorul Gheorghe Tattarescu, biserica fiind luminată prin ferestre cu vitralii reprezentând icoane de sfinţi. Biserica Zlătari adoposteşte moaştele – mâna dreaptă – a Sf. Mucenic Ciprian.[6]
Catedrala romano-catolică Sf. Iosif, situată pe str. Gen. Berthelot la intersecţia cu str. Budişteanu, a fost construită între anii 1873 – 1884 la iniţiativa şi prin grija monseniorului Ignaţius Paoli, din Congregaţia călugărilor pasionişti, primul Arhiepiscop romano-catolic de Bucureşti, numit în România la 20 august 1870. Catedrala a fost construită după planurile arhitectului Friedrich Schmidt. Vitraliile pentru ferestrele Altarului şi navei bisericii, rosaza din frontispiciul catedralei, seria de picturi din jurul Altarului lucrate pe foaie de aramă cu scene din viata Sf. Iosif, cât şi mozaicul de la intrarea în biserică, reprezentând-o pe Maica Domnului cu doi îngeri au fost comandate la Casa Mayer. Orga a fost achiziţionată în 1887 de la Casa Merklin din Paris, înlocuită în 1930 de una executată de către L.Wagenstein & fii din Timişoara. În 1888 au fost instalate cele două altare secundare, cel al Prea Sfintei Inimi a lui Isus şi cel al Sfintei Fecioare Maria, cioplite în marmura de Franzoni, dar şi panourile reprezentând Calea Crucii. Catedrala a fost consolidată în urma cutremurelor din 1929, 1940 şi 1977. Bombardamentele din 1944 au distrus şi vitraliile originale. A fost construită în stil neoromanic, fiind de tip basilică cu trei nave: o navă centrală mai înaltă şi nave laterale cu înălţimi mai mici. Portalul catedralei este alcătuit din arce frânte, rezemate pe colonete angajate, de culoare albă. La 8 mai 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a asistat la o liturghie în rit bizantin, celebrată cu ierarhii greco-catolici în Catedrala Sf. Iosif.[7]
Lângă Arenele Romane a existat anterior o biserică mică, fără turlă, acoperită cu şindrilă, denumită Bărbăţescu-Nou, cu hramul Schimbarea la Faţă, datând din 1796, zidită de Radu Balasache, Pavel şi Stanca Udrea.[8] Pe locul acesteia s-a ridicat în 1906, cu ocazia împlinirii a 40 ani de domnie a lui Carol I şi 25 ani de la proclamarea Regatului României, o biserică având ca model biserica Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi, ctitorită de Ştefan cel Mare, tot la 40 ani de domnie. Construită după planurile arh. Nicolae Ghika-Budeşti şi pictată în interior de pictorul Costin Petrescu, este o construcţie pe plan triconc, cu ziduri groase de până la 1,5 m. Intrarea se face printr-un portal simplu din piatră, profilat, terminat în arc frânt. Biserica nu are pridvor. Are pronaosul supralărgit acoperit cu o calotă sferică turtită şi este despărţit de naos printr-un perete cu trei arcade înguste rezemate pe două coloane groase. Douaă coloane subţiri susţin cafasul pentru cor. Peste naos este ridicată o turlă octogonală sprijinită pe arce moldoveneşti. Ferestrele înguste au la interior vitralii cu icoane de sfinţi. Faţadele sunt împărţite în două, partea inferioară fiind placată cu piatră naturală, şi are la nord, sud şi este contraforturi ce susţin arcele interioare ale naosului şi calota altarului. Partea superioară este placată cu cărămidă aparentă roşie, având de jur împrejur trei rânduri de firide, unul la baza cu dimensiuni mai mari, pictate cu chipuri de sfinţi şi profeţi, şi două rânduri de ocniţe mai mici, având picturile şterse. Turla este şi ea placată cu cărămidă, are două rânduri de ocniţe, un acoperiş piramidal, învelit cu ţiglă, ca şi întreaga învelitoare plată a lacaşului.[9]
Pe locul schitului din lemn a lui Oprea Iuzbaşa, voievodul Constantin Şerban Basarab-Cârnul (1655 – 1658) începe să ridice o biserică în amintirea luptelor de la Şoplea (1655), construcţie continuată de urmaşul său Mihai Radu Mihnea al II-lea (1658 – 1659) şi, deşi neterminată, a fost sfinţită de Maharie Patriarhul Antiohiei la 6 mai 1658. Zugrăvită în timpul lui Radu Leon Vodă (1664 – 1669) care a hotărât la 8 iunie 1668 să mute aici Mitropolia Ungro – Vlahiei de la vechiul sediu în care funcţiona – biserica Sf. Gheorghe Vechi. Biserica a fost reparată în 1793, apoi în 1799 tencuită în exterior şi învelită, între1834 – 1839 este învelită cu tabla de plumb şi pardosită, zugrăvită, i se reface tâmpla şi i se adaugă în faţa pridvorului mare, care a fost închis cu geamlac, trei pridvoare mici, pe stâlpi în dreptul intrărilor. Alte lucrări au avut loc între 1850 – 1858 când a fost adăugat şi cafasul pentru cor, iar în 1886 a fost repictată de Gh. Tattarescu. Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rangul de Patriarhie, astfel ctitoria lui Constantin Şerban Basarab devenind din 1925 Catedrala Patriarhală. Biserica a fost restaurată între 1932 – 1935 de către Comisia Monumentelor Istorice, iar în urma restaurării din 1960 – 1961 au fost înlăturate adăugirile şi modificările făcute în timp pentru ca monumentul să apară astăzi sub înfăţişarea lui originară. Biserica are un plan trilobat, cu patru turle, turla Patocrator peste naos şi cele trei turle peste pronaosul supra lărgit, are pridvorul deschis, cu şapte arcade frontale şi câte două arcade laterale, sprijinite pe stâlpi groşi de cărămidă ridicaţi pe un soclu înalt. Pridvorul este puţin mai scund decât corpul bisericii şi este acoperit cu trei calote semisferice. Pronaosul larg are 12 coloane ce sprijină bolţile, turla de pe centrul său şi cele două turle mai mici de pe SV şi NV. Catedrala adăposteşte moaştele Sf. Împăraţi Constantin şi Elena (donate de mănăstirea Kikos din Cipru), moaştele Sf. Ioan Gură de Aur şi multe alte moaşte de sfinţi.[10]
Biserica Sf. Gheorghe Griviţa, se află amplasată vis-à-vis de Atelierele C.F.R. Griviţa, la intersecţia Caii Griviţa cu Str. Feroviarilor. A fost construită între 1926 – 1931 de către Casa Muncii C.F.R. după planurile arh. C.Pomponiu. Între 1944 – 1971 au fost executate lucrări de reparaţii în urma avarierii acesteia datorate cutremurului din 1940 dar şi a bombardamentelor din 1944. Planul Bisericii Sf. Gheorghe Griviţa este de dimensiuni mari, de tip triconc, cu o turlă poligonală sveltă, peste naos şi alte două turnuri octogonale mai mici ce flanchează la faţada vestibulul. Pronaosul este acoperit cu o boltă cilindrică ce se sprijină pe o galerie de arcade în registrul superior suprapusă peste arce sprijinite pe coloane cu capiteluri decorate, în registrul inferior. Interiorul este impunător prin dimensiuni, lumina naturală, filtrată prin vitralii, estompeaza culorile. Intrarea în biserică se face printr-un pridvor deschis, mai scund decât pronaosul, cu trei arcade semicirculare frontale, înălţate, sprijinite pe coloane cu socluri şi capiteluri decorate floral. De o parte şi de alta a portalului de la intrare, sub pridvor, se află două mozaicuri-icoană reprezentându-i pe Sf Ap. Petru şi Pavel. Icoana Sf. Gheorghe, patronul bisericii, lucrată în mozaic, este aşezată într-o nişă deasupra pridvorului.[11]
Poziţionată pe latura vestică a Sos. Colentina, între str. Reânvierii, Maşina de Pâine şi Teiul Doamnei, Biserica Sf. Dumitru Colentina a fost ridicată pe locul unu lăcaş construit în 1839 de către preotul Dumitrache Popescu. Noua biserică va fi construită între 1924 – 1934 în stil neoromânesc dupa planurile arh. Ioan Trajanescu şi pictata de Costin Petrescu. Planul bisericii este inspirat de tipul basilicilor cruciforme cu cupola în sinteză cu planul trilobat. Acestui tip de plan i-a fost adăugat un pridvor tratat ca turn combinat cu un vestibul. Intrarea este marcată de această masivă construcţie cu foişor. Flancata de câte un turn lateral mai mic, adăpostind scările. Deasupra vestibulului de intrare se află cafasul , susţinut de trei arcade. Pronaosul, boltit semicilindric, are două galerii laterale, delimitate de câte patru arcade robuste pe coloane de secţiune octogonală, respectiv cate trei arcade la nivelul tribunelor. În centrul navei patru piloni cruciformi masivi susţin arce pe care se sprijină, prin intermediul pandantivilor[12], tamburul poligonal al turlei-Pantocrator. Un brâu alcătuit din cărămizi “în zimţi de fierăstrău”, întrerupt deasupra ferestrelor de butoni în forma de cruce, înconjoară faţada deasupra contraforturilor, fiind intersectat pe faţada vestică de cele trei ferestre ce luminează cafasul. La nivelul al treilea al turnului, se desfăşoară un grup de cinci arcade, sprijinite pe coloane cilindrice scurte. În anii ’70 a fost sistematizata sos. Colentina, turnul-clopotniţă fiind demolat, construindu-se altul în curtea bisericii.[13]
[1] Valentina Bilcea, Angela Bilcea, Dicţionarul monumentelor şi locurilor celebre din Bucureşti, Editura Meronia, Bucureşti, 2009, pp. 103 – 104.
[2] G.I. Ionnescu – Gion, Istoria Bucureştilor, Editura Fundaţia Culturală Gheorghe Marin Speteanu, Bucureşti, 1998, p. 195.
[3] Valentina Bilcea, Angela Bilcea, Op. cit., pp. 135 – 136.
[4] Aurari sau argintari.
[5] Textul pisaniei în limba greacă din 1709.
[6] Valentina Bilcea, Angela Bilcea, Op. cit., pp. 146 – 147.
[7] Lucia Stoica, Neculai Ionescu-Ghinea, Enciclopedia lăcaşurilor de cult din Bucureşti, Vol.II, Editura Universalia, Bucureşti, 2005, pp. 40 – 43.
[8] G.I. Ionnescu – Gion, Istoria Bucureştilor, Editura Fundaţia Culturală Gheorghe Marin Speteanu, Bucureşti, 1998, p. 157.
[9] Lucia Stoica, Neculai Ionescu-Ghinea, Op. cit., pp. 124 – 125.
[10] Ibidem, pp. 131 – 134.
[11] Ibidem, pp. 196 – 197.
[12] Element arhitectural în formă de triunghi sferic cu vârful în jos, situat în colțurile arcelor mari care sprijină o cupolă sau o turlă.
[13] Lucia Stoica, Neculai Ionescu-Ghinea, Op. cit., pp. 115 – 117.
AUTOR: Cezar Petre Buiumaci
