Peste două trei zile va eşi de sub tipar Istoria lui Mihaiu-Vodă-Viteazul de Nicolae Bălcescu.
Se ştie neobositul zel cu care acest bărbat, plin de inimă şi înzestrat de natură c’o minte pătrunzătoare şi c’o fantazie energică, a lucrat la istoria lui Mihaiu-Vodă. Din sute de cărţi şi documente el a cules, c’o adevărată avariţie pentru gloria naţiei româneşti, toate colorile din relaţii şi notiţe, cu cari apoi a zugrăvit acea icoană măreaţă, din care figura Voevodului românesc ese [???] vitejească şi mândră şi vrednică de a se coborî din strălucita viţă a Basarabilor…
Murind în Italia, sărac şi părăsit, rămăşiţele lui dorm în pământul din care a pornit începătura neamului nostru, cenuşa sa n’a sfinţit pământul patriei, ci e pe veci amestecată cu aceea a sărăcimii din Palermo. Cu limbă de moarte însă şi-a lăsat manuscriptele sale d-lui Ioan Ghica şi astăzi, după un pătrar de veac din ziua morţii lui, societatea academică a însărcinat pe d. A. Odobescu cu revizuirea şi editarea scrierii… Facă-se această scriere evanghelia neamului, fie libertatea adevărată idealul nostru, libertatea ce se câştigă prin muncă. Când panglicarii politici, care joacă pe funii împreună cu confraţii lor din Vavilonul de la Sena, se vor stinge,… când pătura de cenuşeri, leneşă, fără ştiinţă şi fără avere, va fi împinsă de acest popor în întunerecul, ce cu drept i se cuvine, atunci abia poporul românesc îşi va veni în fire şi va răsufla de greutatea ce apasă asupra lui, atunci va suna ceasul adevăratei libertăţi. Dar suna-va acel ceas? Oare tinerimea – care astăzi îşi uită limba şi datinele prin cafenelele Parisului şi care se va întoarce de acolo republicană şi îmbuibată cu idei străine, răsărite din alte stări de lucruri – va fi mai în stare să înţeleagă pe acest popor, a cărui limbă şi istorie n’o mai ştie, ale cărui trebuinţe nu le înţelege, ale cărui simţiri o lasă rece? Fi-vor în stare acei tineri să înţeleagă că nimic pe acest pământ, pentru a fi priincios, nu se câştigă fără muncă îndelungată, că toate cocoţările lor de-a gata prin intrigi de partidă şi prin linguşirea deşerţilor şi făţarnicilor roşii, nu sunt de nici un folos pentru ţară? Fi-vor destul de înţelepţi ca să nu linguşească patimile mulţimei cu fraze sunătoare, ci s’o facă a vedea lămurit, că munca şi numai munca este isvorul libertăţii şi al fericirii şi cum că cei ce pretextează că bunurile morale şi materiale se câştigă prin adunări electorale, prin discursuri de cafenea şi prin articole de gazetă, sunt nişte şarlatani cari amăgesc poporul în interesul lor şi spre risipa bunei stări? La întrebările acestea răspunsul e greu; ne temem chiar de a face concluzia finală. Oare un stejar care-l rupi de la rădăcină şi-1 sădeşti în mod meşteşugit într’o grădină de lux are viitor? Oare neamul românesc, cu toată trăinicia rădăcinilor, are viitor, când trunchiul e rupt de întreg trecutul nostru şi răsădit în mod meşteşugit în stratul unei desvoltări cu totul străine, precum este pentru noi cea franţuzească?
Iată întrebări la care nu îndrăsnim a răspunde. Dumnezeul părinţilor noştri să aibă îndurare de noi.
Fragment din articolul „Bălcescu şi urmaşii lui”, apărut în ziarul Timpul, pe 24 noiembrie 1877
